Și dacă ne-am privi din afară, am fi mai buni cu noi înșine?

Cum ar fi să vedem lumea altfel decât știm acum, să o vedem de undeva de dincolo de noi? Să nu mai privim prin ochii frumoși, ci de undeva din spatele nostru, de unde putem să ne prindem și pe noi înșine în tot ansamblul?

♣

Să nu complicăm lucrurile, lăsăm imaginea formată (cumva) tot pe retină. Doar ochii pot privi și din urmă, și de la locul lor. Ar fi păcat să ratăm privirile care schimbă pulsul inimii, fie ele intense sau ocolinde. Ar fi păcat să nu ne putem privi drept în ochi, pe sine în oglindă, cu tot ce avem de spus. Ar fi păcat să nu putem privi apusul având cale liberă în față.

♣

Și lăsând toate acestea neatinse, cum ar fi să putem vedea din urma noastră, nu de departe, doar unul-doi metri mai în spate?

Ne-am îngriji altfel de noi înșine, cu mai mult drag, cu blândețe și înțelepciune?

Ne-am întinde o mână de ajutor, am accepta-o pe cea care ni se oferă?

Am sesiza mai bine ce se întâmplă cu noi înșine, cu lumea? 

Și prin toate aceastea, ne-am împiedica mai puțin?

⊥

Dincolo de noi, să fie măcar o frântură de noi – să ne poarte de grijă într-un mod unic, cu drag, cu atenție, cu voie bună.

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017