am pus o lumină în camera din spate. știi, n-am niciun bec acolo. și nici lumânări n-am folosit. dar aveam un licurici pe care îl răpisem din lumea lui la ultima mea plimbare prin lumea de afară. nu părea prea fericit în borcan (îl țineam la capul patului) și mi-am zis că poate i-ar prinde bine să stea puțin fără mine, cu gândurile lui, cu viața lui, fără alarmă dimineața, fără lumina prea caldă a veiozei seara… l-am dus în camera din spate. în loc de borcan, i-am luat o colivie. libertate, nu-i așa? adică… gândește-te: spațiu mai mult, vedere directă spre exterior, aer mai mult. e drept că e cam întunecată camera, că doar așa sunt toate camerele de subsol, nu? dar e mare, are o mulțime de lucruri de văzut acolo. e atât de liber, şi cred că e mulţumit de asta…. e liber să gândească orice, e liber să respire tot aerul. totuşi, nu înteleg de ce-l găsesc mereu aşezat pe-o bară a coliviei, de ce nu aleargă mai mult… ciudată alegere. cât timp sunt eu plecat, e posibil să îi fie foame, sau să se întrebe de ce nu-l vizitez. aşa că treci tu măcar o dată pe la el. în rest, nu prea ştiu ce să-ţi zic. sunt toate aşa cum le ştiai. dragul meu văr, sper să te simţi bine în vacanţă. când pleci, lasă cheia în ghiveciul de la intrare, unde ai găsit-o. eu o să mă întorc abia la iarnă, mă mai plimb prin lume până atunci.

vărului i se schimba fizionomia feţei pe măsură ce parcurgea biletul de pe masa prăfuită. ultimele cuvinte mai mult le ghicise, în timp ce se îndrepta deja spre subsol. deschise uşa, apoi simţi cum i se pune un nod în gât. beznă. era atât de beznă, încât de cuprindea frica. se prelinse pe jos, pe lângă zid, şi începu să plângă. după un timp, plânsul se ostompă. privea în gol, prin bezna la fel de deasă. dintr-o dată, simţi pe umăr o atingere fină şi un glas cristalin îi şopti „nu plânge, om bun! eu nu mai sunt demult aici… tu du-te şi vesteşte că nu-i libertate într-o lume desenată de o minte cu suflet sărac şi că nu-i fericire când nu o împarţi. te stingi uşor când nu mai ai nimic… „

m-am agăţat de-o vorbă. apoi am înflorit puţin, am adăugat câteva elemente, am rearanjat totul în culorile mele, i-am dat conturul pe care mi-l doream. am adăugat puţină muzică diafană, să acopere zgomotul unei lumi în care încă se mai poartă războaie…

mi-am zis mereu că e un câştig, fiecare clipă în plus, a mea, fiecare bătaie accelerată a inimii, a mea, fiecare pasiune tăcută, a mea, fiecare plimbare neîntâmplată, a mea, fiecare vacanţă de vis din vis, a mea, fiecare clipă imaginată, a mea, doar a mea.

am furat fiecare clipă de visare, am furat-o ceasului de pe perete, care măsoară lumea reală. şi oricât am expandat-o, oricât plus valoare i-am adus, furată rămâne. sunt o hoaţă de clipe.

remuşcări? nu, n-am. doar că e bine să îmi cunosc poziţia, să îmi recunosc neghiobia când mă privesc în oglindă.

îmi ştiu limitele, aşa cum îmi ştiu şi extraordinarul pe care îl pot atinge. şi asta îmi dă aripi.

acum sunt undeva departe de ceea ce a fost cu adevărat… cocoţată pe o creangă, la limita între cădere şi ramura următoare. zece întâmplări ciudate şi-o minune, zice chilian. cam pe acolo şi eu. plutesc din nou pe alte vise, alerg prin alte lumi inexistente… timpul trece şi eu odată cu el.

foto

I’m awake when you’re sleeping. not because I’m thinking of you. just because we’re one ocean away.

so sweet dreams while I walk, and have a nice life in my dreams.

kisses.

P.S. dig deep in your heart.

kisses.
blue.

vreau să fug puţin în colţul meu de lume… pentru o zi sau două… chiar şi de-ar fi concentrate într-o singură oră de linişte.

închid ochii… e primăvară şi sunt într-o poiană ninsă de soare şi flori. miroase a levănţică. câteva păsărele ciripesc uşor şi mă privesc curioase. şi eu pe ele. nu văd prea des păsări albastru-verzui.

în colţul meu de lume nu trebuie să răspund la întrebări, nu trebuie să fac promisiuni, nu trebuie să fac nimănui pe plac, nu trebuie să ajung la timp, nu trebuie să fac ce fac şi alţii, nu fug de sau dinspre nimic.

cu fiecare cuvânt pe care îl scriu sunt mai mult acolo decât aici. muzica e în ciripitul păsărelelor şi-n şuierul vântului printre crengi. lumina e un joc de difuz cald şi umbre. iar de cald, este exact cum îmi trebuie.

sunt zile în care am nevoie să fug în colţul meu de lume şi trebuie să o fac cât mai repede… pentru că nu îmi permit să mă pierd. sunt cel dintâi bun al meu cât mintea mi-e limpede şi liniştită. joc cu miză şi miza mea nu cere riscuri.

mai merg un pic… mă uit în jur şi aleg locul căsuţei mele imaginare. nu e tocmai o căsuţă de vacanţă, dar nici una de zi cu zi. dacă aş locui acolo, probabil că ar fi un vis. dar nu e un vis. e o clipă, şi încă una, şi încă una.

sunt în colţul meu de lume, zâmbesc uşor, inspir linişte şi o savurez. linişte. pace. o singură grijă: să extind clipa cât mai mult.

colţul meu e aşa cum mi-l doream.

lasă-mă să-ţi spun o poveste… e despre mine, e despre tine… e o poveste despre noi.

ştii cum se spune… că liniştea nopţii ascunde multe secrete… oare îţi mai cunoşti secretele, sau le-ai ascuns atât de bine, încât ai uitat de ele? le-ai îngropat dincolo de zi sau noapte.

mai ştii cum eram noi copii? fără griji şi cu vise mari? am crescut. acum suntem fără vise şi cu griji mari. cum nu? hai recunoaşte! a venit un pitic mic şi ţi-a furat visele. dar ai tăcut mâlc, ai muşamalizat toată povestea şi venit cu o listă de vise noi, pe care le prezinţi cu mândrie ori de câte ori ţi se pune la îndoială loialitatea faţă de viaţă. ai spus de atâtea ori că astea sunt visele tale, încât ai ajuns să te crezi.

mai ştii cum mă iubeai? acum treci pe lângă mine pe stradă şi nici nu mă cunoşti. oare ce carte crezi tu că joci? e vreun as în mâneca ta?

mai ţii minte cum te iubeam? şi ce pasiune… nu-mi dau seama cum de bip-bip. atâta bip şi atât de biiip, de ar intra bunica în pământ. noroc că nu ştie.

mai ţii minte când ai chiulit prima oară? trei zile ai fost pe urmă cel mai cuminte copil acasă. şi cel mai frumos golan din clasa noastră.

mai ţii minte când te strângeam în braţe? aveai o privire care îmi cerea să te înghesui pe scara blocului, în lift, în tramvai, pe banca din parc, la cinema. aveai o privire care cerea asta şi era o privire pe care nu o puteam refuza.

mai ţii minte cum mă sărutai? buzele mele tânjau după ale tale, după gustul tău cu o bizară aromă de camel, după felul ăla aiurea în care îmi invadai viaţa.

mai ţii minte când am fugit la mare? eram prea lefteri să luăm cazare… am adormit pe plajă într-un târziu, după ce îmi arătasei toate constelațiile. eram goi, la fel de goi precum făcusem baie în marea pustie.

mai ţii minte toate fanteziile mele cu tine, pe care ţi le povesteam la telefon? vorbeam de la cabina din capul străzii, până consumam toată cartela.

mai ţii minte?
eu prea vag. de fapt, nici nu mai sunt sigură care sunt amintirile cu tine, care cu altul…

dacă mă ţii minte, dacă îţi mai aduci aminte de noi, ia-mă în braţe, acolo în amintirea ta, ştiu că altfel e imposibil. strânge-mă în braţe şi sărută-mă apăsat, lipeşte-mă de-un perete şi închide lumina. o să se aprindă stelele peste noi, iar noi vom fi un amestec de carne şi sudoare. ne vom iubi iar şi iar. pe-o băncuţă în apropiere ne-am aşezat sufletele la o vorbă, cât timp trupurile îşi văd de ale lor.

eu nu te mai ţin minte. sunt o puştoaică cu aripi de avânt şi zbor din iubire în iubire. nu mai am nevoie de tine. eu iau lecţii de zbor.

foto Wyanne Thompson

mi-au înghețat degetele printre rânduri… și mâinile nu se încumetă să continue să atingă tastele cât timp nu știu încotro se îndreaptă, cât timp cârmaciul nu le dă ordine clare. cu ceva timp în urmă îmi erau prietene…. gândurile începeau să curgă, iar degetele scriau… și cât timp degetele alergau peste tastatură, gânduri noi se năpusteau… uneori atât de multe încât nu încăpeau… se înghesuiau… unele câștigau, altele nu. așteptau.

azi inspirația stă ascunsă, undeva pe-o policioară a sufletului… culeg cu greu câteva rămășițe și îmi zic că pofta vine mâncând. că o să găsesc eu ceva. dar e prea multă seriozitate în acel ceva. eu vreau să găsesc nebunie, abundență, fum, foc, glasuri, strigăte, fericire, iubire, tristețe, amăreală, dezamăgiri, lacrimi, suspine, speranță, pasiune, goliciune, stele vii, stele stinse.

să mă resemnez, oare? să mă duc doar pe unde mi-e drumul drept? ăsta mi-era gândul ieri. dar nu sună a gând de-al meu. era doar un gând obosit. dar eu nu cunosc oboseala. tihna, da. oboseala gândului, niciodată.

azi sunt un semn de întrebare. când, cum și în ce fel să mă împart.

foto

a fost odată Tatiana Stepa…

și încă o poveste-cântec care… care… [oh, nu rostesc nimic mai mult]

mai pune o scândură, mai bate un cui

bradul din suflet nu-i verde. și nici nu are instalație de luminițe care să funcționeze cu curent electric.

bradul din suflet e plin, mereu plin. e plin cu de toate. bune, rele, vise, speranțe, căderi, renașteri, prieteni buni, oameni mai puțin buni, iubiri, dezamăgiri, pierderi, negare, furie, acceptare, speranțe, secrete, lacrimi, zâmbete.

bradul din suflet e ca un pom de Crăciun. Krab mă întreba dacă am pus bucățele de cer în brad anul acesta. nu mă gândisem, dar o să adaug. o să-l însenineze cu siguranță :). eu pusesem doar o semilună pe una din ramuri. acum, dacă tot are bucăți de cer, o să-i adaug și o mulțime de stele. stelelor sclipitoare le șade bine în brad. păcat că știm că cele de pe cer sunt doar urme de lumină trecută. dar cele din brad, ele rămân nemuritoare. pentru că le vom strânge la piept cu drag și le vom transforma în clipe care nu pier.

nu-mi povesti ce nu pot înțelege, mă doare.

nu-mi spune că pleci, nu-mi da explicații. nu-mi spune ce frumos ar fi fost, dacă. nu-mi spune ce frumoasă e ziua de azi, chiar dacă. nu-mi spune ce mi-e greu să pricep la ora mică a dimineții. nu-mi spune ce nu voi putea înțelege timp de o viață.

du-te.

foto

liniştea mea e aici. e o pădure mare şi plină de ramuri. ramuri ce poartă în ele liniştea. o poartă uşor pe buze, o rostesc, o duc mai departe.

liniştea mea vine din încredere, speranţă, certitudini.

iar când am dubii, când îmi vine să plâng, când nu mai pot… mă întind şi adorm. în aşteptarea zilei de mâine.
pentru că ştiu că mâine e cea mai bună zi a mea. e ziua când renasc.

foto Sebastian Luczywo