vreau să fug puţin în colţul meu de lume… pentru o zi sau două… chiar şi de-ar fi concentrate într-o singură oră de linişte.

închid ochii… e primăvară şi sunt într-o poiană ninsă de soare şi flori. miroase a levănţică. câteva păsărele ciripesc uşor şi mă privesc curioase. şi eu pe ele. nu văd prea des păsări albastru-verzui.

în colţul meu de lume nu trebuie să răspund la întrebări, nu trebuie să fac promisiuni, nu trebuie să fac nimănui pe plac, nu trebuie să ajung la timp, nu trebuie să fac ce fac şi alţii, nu fug de sau dinspre nimic.

cu fiecare cuvânt pe care îl scriu sunt mai mult acolo decât aici. muzica e în ciripitul păsărelelor şi-n şuierul vântului printre crengi. lumina e un joc de difuz cald şi umbre. iar de cald, este exact cum îmi trebuie.

sunt zile în care am nevoie să fug în colţul meu de lume şi trebuie să o fac cât mai repede… pentru că nu îmi permit să mă pierd. sunt cel dintâi bun al meu cât mintea mi-e limpede şi liniştită. joc cu miză şi miza mea nu cere riscuri.

mai merg un pic… mă uit în jur şi aleg locul căsuţei mele imaginare. nu e tocmai o căsuţă de vacanţă, dar nici una de zi cu zi. dacă aş locui acolo, probabil că ar fi un vis. dar nu e un vis. e o clipă, şi încă una, şi încă una.

sunt în colţul meu de lume, zâmbesc uşor, inspir linişte şi o savurez. linişte. pace. o singură grijă: să extind clipa cât mai mult.

colţul meu e aşa cum mi-l doream.