vroiam să mă asigur că există un loc în care pot să mă desfac în bucăţi, să mă descompun până la limită, până la cele mai mici particule, ca mai apoi să mă pot recompune mai bună, mai efervescentă, mai vie ca nicicând.

vroiam să am un loc în care să pot căuta în cele mai întunecată unghere ale minţii, să mă întâlnesc cu cele mai ciudate versiuni ale mele, să explorez ipostaze pe care normalitatea nu mi le îngăduie.

şi iată-mă acum în poarta locului meu minune, dar al cărui prag nu l-am trecut de ceva timp. mă urmează un alai de pitici de creier, omuleţi verzi şi tot felul de demoni întruchipând varii senzaţii diforme. caut intrarea spre podul în care să mă închid şi să ţip neauzită. caut intrarea spre balconul de unde pot privi apusul într-o continuă reluare, până îi voi fi văzut toate nuanţele. caut pasajul spre cabana cu foc nestins în şemineu. caut fereastra prin care pot privi răsăritul de peste munţi. caut odaia cu flori la pervazul, îmbietoare şi îmbătătoare de optimism necondiționat, dar o caut şi pe cea neagră, cu iz de mucegai şi pânze de păianjen lipicioase. n-aş vrea să mă păcălesc, nu poate exista doar prima odaie, perfectă, luminoasă, ruptă din basme cu zâne bune. cea din urmă e atât de reală, de adevărată, dar rar sau niciodată lăsată la vedere. căci paza bună trece primejdia rea, iar paza bună este sinonimă cu actoria învăţată din mers.

dacă am uitat să merg, mă pun din nou de-a buşilea şi învăţ din nou să înaintez, iar mai apoi să mă ridic. dacă am uitat să vorbesc cu mine, nu-i timpul pierdut, dacă mă străduiesc să recuperez. dacă am uitat că am nevoie să-mi joc nebunia până la capăt, îmi aduc aminte că pot să o fac şi îmi recuperez normalitatea. normalitatea aia „sănătoasă”, necesară unei existenţe în condiţiile date de timp, spaţiu şi societate. iar normalitatea mea, normalitatea oricui, normalitatea cea adevărată e în fiecare gând, gest, sentiment, impuls, vorbă, tresărire, răcnet, sărut, încleştare. nu o s-o pierd niciodată. iar de e nevoie să o camuflez uneori, o voi face – tocmai pentru a o proteja. în restul timpului, îi redau libertatea. cu fiecare cuvânt scris, cu fiecare poveste istorisită, ea va prinde aripi şi va cutreiera lumea. o lume care îi aparţine de drept.

foto – pinterest/etsy (autor n/a)

când va veni ziua, mă voi transforma în stană de piatră. îmi voi apleca trupul peste tine şi-ţi voi lua în braţe umbra. vor trece pe lângă mine, dar nu vor şti dacă port în mine vise de bucurie sau de tristeţe. puţini vor ridica întrebători sprâncenele, iar dintre ei câţiva se vor aşeza tăcuţi alături de mine. de-şi vor deschide sufletul, de nu, de-şi vor găsi alinarea, de nu, eu vorbele lor le voi asculta, sau cel puţin aşa vor crede.

vor trece nopţi lungi şi zile goale, vor fi ploi triste şi curcubee amăgitoare. îmi voi odihni sufletul lângă tine, îmi voi găsi alinarea mult aşteptată. şi din înşiruirea zilelor, dincolo de ceea ce pare a fi, se naşte o nouă lume, forfotind de viaţă, de trăiri, de bucurii. o lume în exclusivitate pentru mine şi tine, o lume pe care o pot savura din plin. toate clipele pe care nu le-am avut în trecut, le am acum. miracolul deplinătăţii clipei, îl trăiesc şi îl port cu mine în veşnicie.

adu-mi aminte
ce aş putea să uit despre mine
când te voi fi iubit prea mult

ţine-mi tu socoteala
orelor
pierdute
printre urme de tine

praf va fi rămas în urmă-mi
şi şanţuri cu clei
de nu-mă-desprinde

şi zi-mi
îţi pare
că aş purta tristeţe?
că sunt un ghem de sentimente?
că am semne de întrebare?

vezi cum e totul un joc de culoare? erai atât de aproape de a crede că sunt o pictură în tonuri de gri. sunt doar un fulg de nea în zbor. sau poate o pană de pasăre phoenix purtată de vânt. sau poate o rază de soare.

sunt bucurie, sunt simţire. sunt intensitatea pură a clipei. nu sunt ceea ce vezi şi nu vezi ceea ce sunt.

foto: pinterest

am nevoie de timp. de niște timp expandat.

am nevoie de timp maleabil. ca o plastilină. să-l prind de capete și să trag de el. să-l răsucesc și să-i fac nod, ca apoi el să continue liber într-o linie infinită. are un nume. dar eu nu îi caut numele și înțelesurile cunoscute. eu caut ceva nou. caut timp în care să alerg cât vreau. timp pentru de toate și timp pentru nimicuri gârlă.

caut timp pentru că nu îmi mai ajung douăzeci și patru de ore. vreau mai mult. ”vreau”. un verb prin care ridic pretenții. nici nu știu dacă vreau sau am nevoie. ies din sfera egoismului. nu vreau, ci ”am nevoie”. dacă am nevoie, e musai cu vreun motiv. am nevoie pentru alții. iată cum nu mai cer nimic pentru mine. în fond, nici pentru alții nu o fac pur și simplu. adevărul e că ”mi se cere”. atât de mult, că abia pot duce. atât de mult, că nu mai am timp. am nevoie de timp, dar nu pentru mine, ci pentru alții, dar nu să îl dau, ci să îl consum.

am nevoie de timp, ca să simt din nou cum e să faci lucrurile pe îndelete. fără grabă. fiecare lucru la timpul potrivit. nici prea devreme, niciodată întârziat.

am nevoie de timp, pentru că mi-am umplut o agendă întreagă. dacă nu mă pun pe căutat rapid, risc să iasă la pensie coldplay, să se schimbe clima și să uit cum mă cheamă.

nu-s obișnuită să cedez ușor. așa că nu voi renunța la timpul pe care îl cer, nu mă voi resemna până nu voi găsi soluții. timp de odihnă și de stat e suficient după. sau, în fine, nu știu cum e, dar îmi pot permite să cred asta. deși nu cred cu adevărat așa ceva. mai curând am vaga impresie că dincolo e un perpetuum mobile, timp berechet și un sistem inovativ de odihnă-refresh-uire. poate chiar o să regret că nu m-am odihnit cât am fost pe aici. deh, dacă nu mi-a spus nimeni că aici suntem în vacanță…

am nevoie de timp și-l voi găsi. un timp care să îmi fie alături. un timp pe care să îl apreciez. cine știe… s-ar putea să-l găsesc acolo unde nici nu-l caut.

au fost locuri frumoase prin care am trecut, dar pe care le-am lăsat în urmă.

acum trec pe acolo pe unde îmi voi scrie trecutul, iar paşii nu mă ţin în loc. mă poartă mai departe. încă un pas mai departe. până ce prezentul devine trecut. până ce prezentul muşcă din viitor.

atâtea locuri de care să îmi aduc aminte. scara cu sărutul care nu s-a mai repetat niciodată, geamul de pe care priveam fulgii mari de zăpadă căzând în noapte, aleea primei întâlniri, casa în care am crescut.

atâtea locuri pe care să le uit. locuri în care am plâns. locuri care au fost scena zilelor pe care mi le-am şters din memorie.

am trecut prin atâtea locuri şi a trecut timpul. aşa ar suna o poveste obişnuită, în care locurile stau în loc, timpul curge, iar omul se mişcă.

o poveste mai puţin obişnuită ar avea în centru un om. fix, de neclintit. în jurul lui se rotesc locuri. drumurile i se pierd pe sub tălpi, clădirile apar şi dispar pe lângă el, iar timpul se prelinge constant tic-tac, tic-tac.

tăcerea mea îmi ascundea ceva. era plină de secrete de care nu aveam habar. mă pregătea de ceva şi se descurca de minune, fără ca eu să ştiu.

tăcerea mea lucra în taină să mă anestezieze. să stingă frica, iar ochii mei să recunoască doar şansele. să pompeze adrenalină, să îmi invadeze arterele, să mă pregătească de trambulină. deasupra bazinului golit de apă.

mi-am recunoscut tăcerea când am început să ţip. atunci am înţeles, dar era prea târziu să mai schimb ceva. aşa că am început să învăţ cum să mă îmbrac în tăcere.

a venit octombrie cu vânturi reci şi a început să ia cu ea o frunză, apoi alta, încercând să lase copacii goi. mai întâi a aruncat câteva ploi, apoi a adus nopţile reci, până ce teama a cuprins iarba şi norii, făpturile înaripate sau purtătoare de picioare. şi ce ar putea fi mai rău decât speranţa care se scurge dinăuntrul făpturilor…

a căzut alb din cer şi tot octombrie a fost. un octombrie de ţinut minte.

a trecut octombrie. a trecut ca şi cum ar fi fost un întreg anotimp. controversat, rece şi cald, cu galben şi verde deopotrivă printre frunze.

a trecut octombrie şi degeaba am căutat urme de ruginiu prin copaci. le-am regăsit doar în fotografiile de anul trecut. le-am regăsit în amintiri. le-am regăsit pe drumuri neparcurse, pe serpentine închipuite printre dealuri blânde pe care nu le-am urcat.

octombrie cel neruginiu s-a dus, s-a tot dus… am rupt o filă în calendar, cu gândul la încă unsprezece pe care mai trebuie să le mai rup până la anul.

secretul vieţii. căutat de atâtea suflete. îl caut şi eu, păşind prin aceeaşi beznă adâncă precum înaintașii mei.

secretul vieţii. al începutului sau al sfârșitului? nu-l mai caut pe primul, ce sens ar avea? totul a început deja cu prea mult timp în urmă. acum trebuie să aflu continuarea poveştii. de fapt, am nevoie de cea mai bună versiune a sa.

secretul vieţii. ţinut sub cheie, să nu ajungă la îndemâna oricărui căutător.

secretul fericirii. ingredient cheie al vieţii. condiment dulce de te lingi pe degete sau picant ca verdele de wasabi.

un teanc mare de dosare zace pe biroul comisarului. acolo sunt toate datele căutătorilor. unde s-au născut, cum au crescut, ce vise au pierdut, câte inimi au frânt, pagini întregi de idei neterminate. comisarul era un om mare, uşor umflat de vârstă şi incredibila cantitate de pâine mâncată în tinerețe. cu paşii legănaţi, înaintă spre birou lăsând uşa să se trântească în urma sa. îşi petrecu mâna peste dosare, apoi se cufundă în scaunul rotativ şi în gânduri. trăgea din când în când cu poftă din ţigară, iar aerul din încăpere părea o adunătură de nori de fum. comisarul trase de un dosar ales la întâmplare, punând la grea încercare echilibrul teancului înalt de pe colţul biroului. îl prinse între degete, apoi eliberă foile de sub strânsoarea acestora. se rostogoleau una după alta, iar comisarului îi alunecau ochii peste pagini. cu un gest mai curând nepăsător, aruncă dosarul în coşul de gunoi de sub birou. un zumzăit mecanic se declanşă şi dosarul dispăru de parcă nu ar fi existat niciodată. încă un dosar, şi încă unul, şi încă unul. aceleaşi gesturi, aceeaşi răsfoire, aceeaşi aruncare în coş. repetitiv. repetitiv. repetitiv. doar fumul gros din încăpere îşi schimba aspectul, devenind mai dens, tot mai dens. deodată, degetele trădară un spasm al încheieturilor mâinilor şi degetele se arcuiră ca nişte cleşti. pupilele i se măriră şi colţul gurii schiţa un zâmbet nervos.

dacă aş fi fost un bec, un anume bec, dacă aş fi fost becul care reuşea să îşi trimită cele câteva raze de lumină prin fumul gros, dacă aş fi fost acolo în acele momente, aş fi putut afla. sau poate nu, poate pagina se afla în umbră. sau poate că totuşi da. da, da. aş fi aflat secretul fericirii, pitit printre literele mărunte şi aproape indescifrabile care se pierduseră cu mult timp în urmă pe acea pagină. şi comisarul ar fi ales de fiecare dată acel dosar, undeva între timpul fumului gros şi cel al pâclei prea dense. comisarul ar fi rulat la infinit, în oricare dintre dimensiunile în care putea să apară, aceleaşi mecanism de randomizare a alegerii aceluiaşi dosar. mereu ar fi fost al şaisprezecelea, indiferent care l-ar fi precedat. dar eu… eu nu am fost, nu sunt, nu voi fi niciodată becul cu care comisarul să împartă aceeaşi cameră. de aceea nu voi şti niciodată secretul acela. şi tot de aceea, am propriul meu secret. prins între paginile unui anume dosar, pe un anume birou, în cine ştie ce pierdută realitate.

mă orbesc luminile maşinilor. îmi înţeapă ochii adânc, trasând şanturi ireversibile pe retină. un du-te-vino ameţitor mă joacă pe degete şi îmi distruge echilibrul. mă înclin instinctiv spre dreapta, de frica valului alb din stânga. să nu cumva să mă prindă de mână, să mă tragă spre nu-ştiu-unde. pe dreapta, un râu sângeriu se tot duce spre departe. cu picioarele proptite în pământ mă ancorez în banda dublă albă care desparte şoseaua în două. îmi desprind gândurile de corp şi le dau drumul să alerge în ambele direcţii simultan. îmi asum un risc calculat. dacă mă gândesc bine, găsesc o oarecare plăcere în saltul nebun pe care mă pregătesc să-l fac. ca şi cum săritul gândului cu prăjina ar fi un sport naţional la care sunt campioană. îndoi uşor genunchi, inspir, expir şi… salt!

de-acolo se sus colind de-a lungul lumii. drumul e un joc de culori, ca şi cum artificiile ar fi coborât pe pământ. liniile vieţilor se întretaie pe neaşteptate. bucurii şi suspine la un loc, par rupte dintr-un basm care a uitat să înceapă cu „a fost odată”. nu, n-a fost nicicând. e acum. e aici. şi aşa cum nici nu ştiu. ăsta-i tot farmecul.

timpul trece şi petrece.
trece ca apa rece.
şi petrece o dată pe an.

să spun că nu ştiu când a zburat ultimul an, aş minţi. să spun că nu ştiu de ce mi se pare că parcă ieri s-au întâmplat toate cele din ultimul an, aş spune adevărul despre ceea ce simt, dar nu ar fi adevărul despre ceea ce a fost. pentru că fiecare zi a fost plină, abundentă şi darnică. poate nu au fost numai lucruri pe care le aşteptam, poate au fost răsturnări de situaţii care m-au făcut să mă întreb dacă n-am ajuns cumva în vreo realitate paralelă, poate au fost lucruri fantastice care au cules lacrimi de bucurie, dar şi unele care strâns amarul. a fost un an în care am învăţat multe, dar mai ales să merg înainte, să cred în mine, să mă bucur de soarele de dincolo de nori şi de roua căzută de pe frunze. a fost un an în care am devenit mai eu decât la început. nu-i zic regăsire, nu-i zic reinventare, pentru că nu-i nici una, nici alta. e altceva şi doar cine a trecut prin asta mă poate înţelege. pentru restul, este doar o înşiruire de vorbe.

a fost odată ca niciodată, să tot fie un an de atunci, o joacă. o schiţă albastră într-o agendă. în palida lumină din odaie, hârtia a prins să danseze iar rochia din desen să foiască. pantofiorii au trecut în ritm de vals peste taste şi s-au căţărat pe ecranul rece şi drept. prinşi într-o smoală ciudată, au îngheţat de teamă. de atunci, au rămas într-un colţ de ecran şi vestesc trecătorii că aici e loc de visat. unii fug înfricoşaţi, alţii revin. iar aceia care revin sunt cei care dau viaţă locului. căci ce ar fi o împărăţie fără curteni, ce ar fi o grădină fără flori?

pentru fiecare clipă pe care mi-aţi făcut-o cadou, vă mulţumesc.

pentru fiecare rând pe care mi l-aţi suportat, vă mulţumesc.

pentru că îmi sunteţi alături în această frumoasă călătorie, vă mulţumesc.