am oprit mașina în mijlocul drumului, atât cât puteam aprecia unde este acesta. vizibilitatea scăzuse la cel mult doi metri de jur împrejur. știam că în orice moment poate să apară altcineva, că nu m-ar fi putut vedea din timp, iar riscurile erau evidente. și la fel de bine știam că pot rămâne acolo încă un timp, fără să mă deranjeze absolut nimeni.

am rămas locului, cu farurile aprinse și priveam cum cele două fascicule de lumină încearcă să străpungă aerul dens. înaintau câțiva metri, apoi dispăreau. iar aerul plutea, fugea, aluneca în valuri de nori ușori coborâți din ceruri.

înaintasem până acolo fără să am vreun reper. făcusem drumul de atâtea ori, dar atunci era de nerecunoscut. de fapt, lipsa oricărui element de care să ma pot lega, dispariția oricărei linii imaginare care să mărginescă drumul, era ceva nou pentru mine. mai mersesem prin ceață – cu teamă, cu gânduri năvală, cu adrenalina jucându-și cartea. simțurile mi-erau toate alertate și de data aceasta. interesul însă, cu totul altul. mi-era foame de ceva nou. de necunoscut.

era noapte, nu vedeam aproape nimic în jur. ceața ascundea totul mai temeinic decât ar fi făcut-o cea mai neagră noapte. dar avea ceva special… ceva liniștitor, protectiv, ademenitor. nu aveam siguranța că dincolo de următorul pas era ceea ce trebuia să fie. ar fi putut fi drumul, la fel de bine cum ar fi putut fi hăul, o poartă către o altă lume, sau poate timpul ar fi înghețat pentru totdeauna. cu toate astea… am mers mai departe. cu credința că orice ar fi, oricum ar continua, ar putea fi doar ceea ce trebuie să fie.

mă duceam la căderea serii să ascult liniștea. era ceva ce numai la marginea pădurii puteam găsi. chiar dacă nu puteam prinde în cuvinte sentimentul, știam că acolo îl regăsesc. nu era nicio grabă să poarte un nume. era, și asta era suficient.

vântul aducea un aer rece, șoptind despre seară. căldura zilei se risipea rapid, trecând de la senzația unei îmbrățișări dulci la un fior pe șira spinării. copacii își pierdeau forma, ca și cum o mare călimară neagră s-ar fi răsturnat peste lume, cuprinzând rând după rând tot ceea ce fusese. liniștea stingea gasurile oamenilor și amplifica freamătul frunzelor, parcă prinse în concurs de șoapte cu câteva păsări mereu rătăcite, mereu acolo.

mi-e frig, mi-e teamă, mi-e dor să revin… să simt pietrișul sub tălpi și să-mi imaginez parcul de distracții care se conturează dincolo de neștiut. poate că e acolo, poate că nu…

doar pășind mai departe pot afla. ascultând și urmând liniștea, la ea acasă.

[Aron Wiesenfeld]

a fost odată, acum ceva timp, a fost ca un vis…

a fost un om.

a fost un om își dorea puțin mai mult timp decât avea. un timp pe care să îl poată petrece singur, să poată vorbi cu cerul, să viseze, să asculte liniștea.

visele nu erau doar ale lui, le controlau meșterii viselor. nu avea drept de editare. era doar un participant tăcut în propria poveste, legat la mâini și forțat să citească de pe prompter.

iar realitatea… îi aparținea chiar mai puțin decât visele. o scriau alții iar el făcea slalom zi de zi.

căutând mereu portița de scăpare, într-o zi o găsi. o breșă în aerul cu miros de pin, în pădurea rece, pe drumul spre cascadă. de acum știa cum să treacă dincolo. desfăcea fâşiile de aer ca pe niște uși de tren, la trecerea dinspre vagonul trei spre patru. sau invers. se ducea apoi în voie dintr-o parte în alta, având timp pentru tot ce își dorea.

cel mai mult timp îl petrecea dincolo de breșă, cu steaua lui, noaptea și liniștea.

[foto – pinterest, din păcate fără sursă originală]

jocul în care nu apuci să dai jos o mască până o pui pe cealaltă. le strivești una peste alta. jocul în care te dezgustă totul. în care îți calci peste principii și îți înghiți lacrimile – că nu îi poți răni pe cei care nu ți-ar putea înțelege fixațiile. și faci pe bunul samaritean, însă unul care se plânge cui apucă. dacă n-o face, e un ciufut cu fața acră.

jocul ăla perfid în care te prefaci normal, deși știi că mulți știu că nu ești. da’ aparențele-s aparențe, politețea e din ăia șapte ani de acasă, și tu ești un exemplu de om, nu-i așa? așa îți place să-ți spui.

jocul ăla pe care îl joci pentru niște avantaje dubioase. nu materiale, nu spirituale. să dea naiba dacă te înțelegi.
e ca un drog. te-ai lăsa. apoi, ce?

și doare ca dracu’. da, doare. te arde în stomac, îți aleargă sângele tropa-tropa, capul se umflă de parcă plesneşte. și medicamente nu-s pentru toate astea. doar adânc, în capul pieptului, doare acolo unde ești tu, doar tu…

pe când stop?

încercau fără încetare să dea un înțeles vieții.
cu susu-n jos, poate așa se vede mai bine.

[foto: Roger Mayne  – Girls Doing Handstands, Southam Street, London 1956]

era dimineață.

era dimineață devreme, mult prea devreme.

m-am sprijinit cu mâinile de chiuvetă, cu umerii forțați astfel încât să îmi susțină poziția vertical-adormită. mi-am ridicat privirea. o figură tăcută mă întâmpina de dincolo de geamul oglinzii. mă privea prelung, iar expresiile feței sugerau succesiunea rapidă a unor stări confuze, indescifrabile. ochii îi trecută ușor dinspre mirare înspre zâmbet. era un zâmbet slab, aproape spasmotic, care m-a îndemnat să îi răspund. ce instinct îmi ceară asta, greu de spus. unul de supraviețuire, cel mai probabil. îmi zâmbea și îi zâmbeam înapoi. apoi fețele noastre își recapătau rigiditatea trăsăturilor grave, încărcate de griji.

un pas înapoi, de fiecare parte. ne îndepărtam până când ne vom privi din nou. nu-mi iau la revedere, nu-mi spune bun rămas. cât timp am găsit forța să-i trimit un zâmbet cald, am primit la rându-mi încurajarea de care aveam nevoie ca să mă arunc, din nou și din nou, de pe înalta trambulină. în restul zilelor am lăsat așteptarea să aducă urmatoarea dimineață. o nouă întrevedere, o nouă regăsire, o nouă rupere. o nouă așteptare, o nouă întâlnire. până când ne vom vorbi pe rând.

uneori doare. doare a naibii de tare. de parcă te-a lovit o tornadă, te-a luat pe sus și a dat cu tine de pământ. ți-a zdruncinat toată făptura și ți-a lăsat urme pe față, dungi cu sânge, să te vadă și alții și să nu te poți ascunde.

doare orice mișcare, orice gând sau privire. te regăsești între amorțire și mii de ace. doare să fii, dar nu ai vrea altceva. doare orice extensie a ta. faci cunoștință cu limite pe care nu știai să le ai, doar ca să treci de ele.

doare să cureți rana, doare să o lași murdară. ai prefera să nu alegi. să le faci pe amândouă.

doare gând îți resimți contorsionarea complicată pe care nu o poți refuza.

[foto]

nu pot să mă exprim coerent, nu acum. de-aia o să mă exprim aici, nu dincolo. pentru că am norocul să nu fi avut pe cineva apropiat acolo, la colectiv, am avut puterea să nu plâng cu lacrimi grele până acum. și acum e duminică seara. de două zile stau conectată la vești, la tv, la fb. de două zile îmi crește din ce în ce mai mult furia. față de dobitocii cărora nu le pasă și bagă materiale de rahat în construcții, față de animalele fără ochi la suflet, care au autorizat fără să verifice, față de cei care s-au mulțumit cu o foaie de hârtie pe proprie răspundere, față de noi care i-am lăsat să facă toate astea. până acum. da… asta am zis, până acum! pentru că nu trebuie să mai le permitem să își bată joc de noi!

mi-am pus un pahar de roșu, să îmi amețească vinul simțurile. sunt prea răcită, nu pot merge în halul ăsta la donat, așa că azi-mâine pot face uz de leacul ăsta. e o zi din alea în care îmi vine să urlu că nu există undo, nu aici, nu acum, nu încă…

nu pot să îmi imaginez prin ce trec familiile lor, a celor duși și a celor rupți de durere, care depind de un fir de ață. nu pot pentru că nu vreau… nu aș face față. mă rog cu un gând bun pentru ei, asta o pot face.

și nu pot pricepe cum pot fi unii atât de răi, încât să se declare creștini, dar să arunce cu „așa v-a trebuit”? n-au priceput nimic din viață și nici din religia căreia ei se cred parte. când ești neom, când ești bou, sincer îmi pare rău, pentru că prostia nu doare, altfel ai știi să te tratezi.

am reușit mai bine de două zile să judec doar puțin, să mă liniștesc, să încerc să văd tot felul de opinii. dar nu mai pot, mi-a ajuns! vreau să văd că se schimbă ceva, vreau să văd că poporul ăsta al nostru nu se va liniști treptat până la tăcere…

nu știu câți și-au lăsat copiii (mici) să vadă atâtea într-un timp atât de scurt, nu știu câți au înlocuit desenele cu asemenea știri și imagini… eu am făcut-o. pentru că asta e realitatea. pentru că nu trebuie nici sa ne ascundem, nici să aruncăm cu pietre. dar trebuie să știm când ceva e în neregulă și trebuie să luptăm – dacă e cazul – pentru a aduce lucrurile la normal.

recuperarea durează. de sânge o să tot aibă nevoie. mergeți, dacă puteți.
am văzut și nr de SMS pentru ajutorare 8848.

dacă aș fi o poveste, aș fi albastru. dacă aș fi o culoare, aș fi luna. dacă aș fi un astru, aș fi fuiorul cu care se țese timpul.

dacă aș fi o poveste, n-aș avea nici început, nici sfârșit. aș fi cuprinsul. fără paranteze sau explicații.

aș plânge și aș râde de mine, în același timp. cu poftă. aș sta pe loc, încremenită și speriată. la câteva minute distanță aș căuta drumuri noi. dacă aș fi un gând năzdrăvan, aș zbura alături de păsări cu aripi largi. dacă aș fi o rază de soare, aș fi liniștea de după furtună. dacă aș visa mai puțin de-atât, aș rătăci pe drumuri fără de culoare.

dacă aș fi vers, aș fi și nota din cheia sol, nota pierdută printre firele de portativ.

dar nu sunt nimic din toate acestea. sunt un om simplu. sunt un om complicat. sunt albastră ca tristețea, sau mai curând ca marea, ca cerul. sunt ceea ce devin cu fiecare vorbă.

când ceea ce crezi nu poate fi dovedit
când ceea ce poate fi demonstrat este incredibil

° confuzie °

te uiți, te gândești, te răsucești, te frămânți, te prinzi in joc.
te dărâmă, te readuce.

° agitație °

cerc închis. idei care nu pot ieși în afară. idei care nu pot pătrunde unde le-ar fi locul.

° distorsiuni °

reinterpretarea realității.