prea devreme


era dimineață.

era dimineață devreme, mult prea devreme.

m-am sprijinit cu mâinile de chiuvetă, cu umerii forțați astfel încât să îmi susțină poziția vertical-adormită. mi-am ridicat privirea. o figură tăcută mă întâmpina de dincolo de geamul oglinzii. mă privea prelung, iar expresiile feței sugerau succesiunea rapidă a unor stări confuze, indescifrabile. ochii îi trecută ușor dinspre mirare înspre zâmbet. era un zâmbet slab, aproape spasmotic, care m-a îndemnat să îi răspund. ce instinct îmi ceară asta, greu de spus. unul de supraviețuire, cel mai probabil. îmi zâmbea și îi zâmbeam înapoi. apoi fețele noastre își recapătau rigiditatea trăsăturilor grave, încărcate de griji.

un pas înapoi, de fiecare parte. ne îndepărtam până când ne vom privi din nou. nu-mi iau la revedere, nu-mi spune bun rămas. cât timp am găsit forța să-i trimit un zâmbet cald, am primit la rându-mi încurajarea de care aveam nevoie ca să mă arunc, din nou și din nou, de pe înalta trambulină. în restul zilelor am lăsat așteptarea să aducă urmatoarea dimineață. o nouă întrevedere, o nouă regăsire, o nouă rupere. o nouă așteptare, o nouă întâlnire. până când ne vom vorbi pe rând.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s