Te-ai întrebat vreodată cum te-ai simți la −273,15 °C, la acel zero absolut? Cum ar fi, ți-ar fi frig? Sau poate nici nu ți-ar păsa… Dar la cum te știu eu pe tine, ți-ar păsa, și încă mult… Cred că ai fi încetat de mult să dârdâi și ai da impresia unei liniști adânci. M-ai păcăli. Da, cu siguranță m-ai păcăli, m-ai lăsa să cred că ți-ai atins pacea interioară. Dar pun pariu că mintea ta încă rotește ca un fuior.

Te-ai gândit vreodată cum ar fi fost să poți privi Big Bang-ul? Stăteai pe canapea, priveai în zare, când deodată… ce să vezi?! Bum, ba-bum, bang-bang, ba-da-bum. Aia a fost tot. O clipă. După care s-a aglomerat. Închizi ochii și rememorezi clipa dintâi. T0.

Te-ai întrebat vreodată cum ar fi fost să te fi născut suflet de copac? Ani buni și lungi te-ai fi bucurat de apusuri, de zori, de ploi, de vietăți, de foșnet, de iarnă, de mult mai mult decât ai fi putut duce ca om. La prima lovitură de topor te-ai fi agitat un pic, apoi ai fi cântat cerului tot ce știi, iar frații tăi ar fi prins în frunzele lor tot ceea ce ai cunoscut tu. Au sorbit cu drag, cu nesaț, cu durere și te-au lăsat să te duci.

Te-ai întrebat vreodată câți înaintea și câți după vor fi gândit ca tine? Câți au spus cuvintele în aceeași ordine, câți ușor diferit? Cum nimic nu e nou, cum totul e mereu pentru întâia dată spus?

Te-ai gândit vreodată cum ar fi să te trezești mâine altundeva, altcândva? În alt pat, de-o formă necunoscută până ieri, dar pe care o recunoști a o știi din totdeauna?

Te-ai gândit cum ar fi să o iei de la capăt, de unul singur, ca o picătură de apă care vrea să ajungă în larg, împotriva valului care o împinge la mal?

Te-ai îndoit vreodată de tot ce ai înțeles până acum? Ce minunat dacă ai te-ai îndoit… pentru că probabil ai lăsat îndoiala să țeasă povești nemaivăzute, nemaiauzite, balsam tămăduitor pentru o minte flămândă. Ai alergat prin labirint după curcubeie. Ai găsit unul, l-ai ajuns și l-ai prins în palme. Dar nu ai spus nimănui. E secretul nostru.

-Mă tot gândesc de câteva zile la tine…

-La mine?

-Da. De fapt, nu la tine, ci la ceea ce țin să îți spun…

-Așa…

-E vorba de toate astea… de tot ceea ce se întâmplă. N-ai senzația că te-ai întors la școală? Că înveți, că repeți, că dai examene… că-ți simți mintea că poate mai mult, dar e fie prinsă în tiparele unui junior?

-Vorbești aiurea! Nu înțeleg absolut nimic.

-Mă simt suflet bătrân prins în corp de copil… Nu știu cum să îți explic mai bine de atât.

-Nu, nu pricep cum de-ți trece așa ceva prin cap. Dar hai să-ți fac jocul. Care e firul logic al acestei povești?

-Nu știu.

-Ce cauți aici, ce ai de făcut?

-Nu știu.

-Hai, nu te mai gândi la prostii. Vine weekend-ul. Du-te undeva, relaxează-te.

-Ai dreptate… Poate merg la un film. Să-mi umplu gândurile cu altceva.

-Ei, vezi? Așa mai vii de acasă. Dacă vrei, putem merge împreună. Alegem o comedie bună.

-Și totuși…

-Totuși ce?

-Doar un gând… Dacă a fost ceva… ceva ce a mers prost, atât de prost încât singura variantă a fost să revin, să o iau de la capăt și apoi să repar?

-Da` tu chiar nu te potolești, niciodată?

-Pofti…?

Vocea i se șterse brusc. Un zgomot asurzitor. Uitare. În încăpere, X și Y beau un ceai pe canapeaua înflorată. X are o privire pierdută, Y pare însă cu toate simțurile alerte. În așteptare. La pândă. Stânjenit, X începe.

-Era ceva… dar am uitat ce. Îmi stătea pe cap să-ți spun… dar am uitat complet.

-Ei hai, nu-ți face probleme din atâta lucru. Hai mai bine să ieșim pe undeva.

-Ok… hai.

Plecară. Y verifică discret să aibă pixul la el. Pentru orice siguranță. La nevoie, e suficient doar un clic, în capăt.

identific două momente cheie în care omul se confruntă cu sine însuși, cu și împotriva lumii sale. rezultatul este, de cele mai multe ori, unul benefic. partea antrenantă derivă din capacitatea acestuia de a se prezenta ca fiind surprinzător.

fără a mai lungi vorba, să intru direct în subiect.

unu. realitatea se simte ca un vis. peste așteptări. senzațional. desprins din basm.

doi. visul se simte atât de real, încât știe că la trezire va intra în faza de negare.

cele două momente de succed aleatoriu, se preced și se secondează, se aleargă și se privesc în oglindă. cumva, se exclud reciproc. balanța are un temei logic de funcționare.

intrarea în buclă a celor două momente, unu și doi, prinde omul în varii ipostaze – de la copil la maestru, de la rațional la intuitiv. efectul? degajare de energie pură. din păcate, nestocabilă. nemăsurabilă. necunoscută. risipită. fire de nisip. și praf de stele.

[Illustration 2010 by Aleksandr Kiselev]

trecuseră câțiva buni de când avem și noi televiziune „liberă”, chiar câteva canale, aveam muzică, bună sau nu, cine mai știe…

pe ecranul bombat al televizorului cu tub curgeau imaginile. și dacă memoria nu mă înșeală, înainte de pro tv a fost canalul 31 și înainte de a intra în treburi „serioase” difuza muzică.

eram în trecere prin sufragerie și atunci m-a oprit în loc. un videoclip al cărui muzică era una cu imaginile și invers. totul se potrivea. și cuprindea atât de multă încărcătură emoțională, încât mi-au dat lacrimile. și am plâns. și acum, după atâția ani, încă mi se face pielea de găină când o reascult. e o emoție pură, sinceră, primară. e așa cum mi-aș dori să pot comunica și eu.

https://www.youtube.com/watch?v=37GrbCUvZEM

era o carte galbenă, cu coperți groase de carton. era plină de cuvinte în engleză și desene colorate. era o carte frumoasă, din care învățam cu drag. încă îmi amintesc primele cuvinte, primele pagini. apoi îmi amintesc povestirile de la final. de citit și de ascultat discul. între început și final, nu-mi aduc aminte cu ce s-or fi umplut paginile. dar povestirea – una dintre ele, de fapt – mi-a rămas întipărită în inimă. era o povestire pe care nu o poți uita. cu o fetiță, o toamnă, un copac. și cu ultima frunză. și cu credința fetiței că atunci când ultima frunză se va fi desprins, și ea își va înceta existența. așa să fi fost povestea? poate da, poate nu. nu îmi mai aduc aminte. dar amintirea durerii anticipării, durerea clipei când ultima frunză se desprinde și cade spre pământ, nu le pot uita. o strângere de stomac mă încearcă în fiecare toamnă. când frunzele cad, când ultima frunză cade odată cu ultima suflare a fetiței din poveste, odată cu puiul care rămâne singur, odată cu pasărea care nu se poate rupe fizic în două, jumătate pentru a sta, jumătate pentru a pleca.

toamna. toamna și amintirile ei. amintirile unor sentimente, adânc întipărite.

toamna nu vine niciodată singură. vine cu durerile prinse în cuvinte. dureri colective, dureri amare. fără soluții. oare de unde dorința aceasta de a include în lectura celor mici atâtea sentimente confuze, de a fi, de a nu fi, de a anticipa durerea? e suficient pentru pentru a aprofunda aceste lucruri mai târziu. sau de a le înțelege mai înțelept în mediul potrivit. la momentul potrivit.

cert este însă… că aceste două povestiri sunt piatra de temelie a dorinței mele de a transmite sentimente, simțiri, impulsuri, înainte de a transmite forme și fapte.

e toamnă din nou. iar frunzele care cad mă duc cu gândul la fetița care stă la geam. îmi aduc aminte vag de o frunză desenată pe geam. nu speranță, ci iluzie. frunzele cad. iar fetița, în mii și mii de versiuni ale ei, desprinse din fiecare recitire a poveștii, se gândește la ultima clipă.

ai fost vreodată aproape, atât de aproape de ceea ce-ți doreai, încât să-ți fie teamă să îți dorești ceva în plus, cât de mic? să nu cumva să strici echilibrul fragil al lumii.

ai fost vreodată departe, atât de departe de ceea ce-ți doreai, încât nu ai fi schimbat nimic, pentru a nu strica și mai mult balansul incert al lumii tale?

ai fost, nu-i așa? și aici și acolo. ai fost și ai plecat, sau poate mai ești pe acolo. n-aș scrie mai mult, nici măcar un cuvânt. nu-i locul perfect. nu-i locul pe care eu să-l descriu, iar tu să poți visa alături de mine. nu-i locul ideal, în care să te întorci între vacanțe.

dar nu pot nega un lucru. e real. există. și are un atribut unic. are o întindere exactă în timp. e mai mult decât un spațiu, e și timpul în care spațiul respectiv poate exista. e o coordonată cu x dimensiuni și încărcătură emoțională.

[foto]

astăzi am alergat. am alergat mult, am alergat tare. am alergat sărind peste gropi cu noroi, am alergat împotriva vântului. am alergat cu tălpile goale, am alergat cu gândul la destinație.

și era liniște. nu auzeam nici vântul, nici frunzele, nici zgomotul pașilor mei. nu auzeam nimic în jurul meu. doar respirația mea. sacadată, gâfâindă, învechită.

am alergat deși aș fi putut alege să merg agale. am alergat ca să ajung acolo unde nici nu aveam nevoie.

nu, astăzi nu am alergat. aș fi putut să o fac. am ales să visez cu ochii deschiși o alergătură pe cinste. apoi am avut suficient timp să mă bucur de fiecare moment.

furia ascunsă de privirile celorlalți. una din cele mai grave forme de furie. tăcerea ce o înconjoară nu vorbește despre pericolul iminent și asta o face cu atât mai periculoasă. în timpul ce l-a petrecut singură cu sine, furia a îmbătrânit urât, a devenit ceea ce putea fi, dar nu ar fi trebuit sa ajungă niciodată. s-a hrănit cu întuneric și cu tot ce a mai fost ascuns lângă ea în dulapul cu minciuni.

iar pentru că nu prea știm nimic despre nimic, nu știm nici cum se comportă. poate ne-au învățat greșit în școală, operațiile matematice cu zero sunt în realitate periculoase. nu doar împărțirea, ci toate, absolut toate ar trebui să primească răspunsul #RSK/0.

contagiosul nimic era să facă praf furia… bine că l-am prins.

Jocul, activitatea mea de bază. de la căderea negurii și până astăzi, sunt păzitorul Jocului. nu mi-am cerut numirea în funcție, nici nu am făcut nimic ulterior, să o schimb. e în ființa mea să fiu parte din Joc, în el și în afara lui.

am unele semne de întrebare… cum ar fi: sunt eu singurul păzitor? dacă nu, cine sunt ceilalți? dacă da, ce se întâmplă dacă îmi scapă de sub control? uneori am vaga impresie că mai există încă un Joc, la alt nivel, unde eu sunt pionul. un sentiment bizar și în întregime neplăcut.

regulile… ei bine, iată ceva dificil de explicat. într-atât de dificil, încât merită evitat. ce este, este. ce nu, nu. fără alte întrebări.

azi. o zi destul de bună, fără prea multe incidente. frumoasa mea secretară a venit și astăzi cu zâmbetul pe buze. de-aia îmi și place să o țin aproape. e reflexia perfectă a semenilor săi. pentru mine, e cel ușor mod în care să iau pulsul Jocului – din interior. senină mereu, de parcă ar fi totul perfect. iar ea, ea chiar știe! adică… mă sfătuiesc cu ea, mă ascultă. îmi zâmbește dulce cu buzele ei înghețate. îi răspund cu un zâmbet scurt și verific termostatul. -70°. bun. trag după mine ușa grea și mă întorc în birou. rămân din nou singur, sigur în toată această lume, singur să țin în frâu totul, singur să creez și să rezolv probleme, singur să port pe umeri greutatea adevărului.

azi mi-am trecut trei chestii în agendă: să fac o farsă, să schimb câteva șabloane, să montez câteva vise peste realitate. iar o să bulversez niște persoane, unii vor mulțumiți divinității, alții vor ridica brațele revoltați, unii vor îmbrățișa schimbarea, alții își vor dori ca nimic să nu se fi întâmplat.

mâine nu am de făcut nimic deosebit. câteva note despre ziua de azi, câteva idei pentru mai târziu, câteva chestii statistice: câți au venit, câți au plecat. ah, și să verific lista de așteptare. câți s-au înscris, ce își doresc, ce factor de surpriză solicită, cum s-au comportat în Jocurile anterioare.

pe geam s-au adunat rotunjoare de ploaie. azi le-am dat cer gri. pun de-o cafea și mă apuc să rezolv problemele. mi-au venit niște mesaje de la șefu’. forward, forward, forward, mi-a trimis toate reclamațiile.

sper că n-am nicio plângere de la tine.

zborul cu avionul are ceva de o intimitate aparte. să fie vorba de spațiul îngust și înghesuit pe care îl ai la dispoziție, sau poate să fie aglomerarea de scaune, rând după rând, toate gata să găzduiască în poală câte un călător. apoi, mai e și participarea la unison la actul zborului – desprinderea de sol, puterea de înălțare, apoi drumul deasupra tuturor (lucrurilor, faptelor, oamenilor), deasupra norilor – și toate astea purtând împreună o înțelegere tăcută, solidară, densă. este un drum din punctul A către punctul B, cap-coadă, fără pauză de țigară. părtași la aceiași declanșatori de sentimente, unul doarme, altul se roagă. auzi respirația celui de lângă, îi subscrii sau te cufunzi în ale tale. în general, liniște și zgomotul motoarelor.

tudu-du-du, tudu-du-dî, de astă dată alunecând pe șinele metalice, trenul aleargă. povești multe, prea multe. aici nu mai e intimitatea tacită, rece, limitativă. dimpotrivă, o abundență de istorii necerute. opriri dese (oricât de rare ar fi, tot dese sunt din perspectiva fragmentării), unii coboară, alții se urcă, din A către B treci prin câteva case și suflete deschise. opinii uneori ciudate, nu le poți da replica, nu vrei să le judeci, îți impui să privești echidistant viața, în amploarea și diversitatea ei. cartea îți stă în mână datorită încrâncenării cu care te-ai hotărât să o ții. câteva cuvinte citite, câteva auzite, poveștile se întretaie și o iau pe cărări care nu duc nicăieri.

tânjești după destinație. [pe drum fiind]
cauți și te prinzi în plăcerea călătoriei. [același gust, o nouă savoare]
în drumul dinspre A spre B, afli despre tine. [ascultându-i pe alții]
reculegere. resemnare. recunoștință. [repetitiv]