era o carte galbenă, cu coperți groase de carton. era plină de cuvinte în engleză și desene colorate. era o carte frumoasă, din care învățam cu drag. încă îmi amintesc primele cuvinte, primele pagini. apoi îmi amintesc povestirile de la final. de citit și de ascultat discul. între început și final, nu-mi aduc aminte cu ce s-or fi umplut paginile. dar povestirea – una dintre ele, de fapt – mi-a rămas întipărită în inimă. era o povestire pe care nu o poți uita. cu o fetiță, o toamnă, un copac. și cu ultima frunză. și cu credința fetiței că atunci când ultima frunză se va fi desprins, și ea își va înceta existența. așa să fi fost povestea? poate da, poate nu. nu îmi mai aduc aminte. dar amintirea durerii anticipării, durerea clipei când ultima frunză se desprinde și cade spre pământ, nu le pot uita. o strângere de stomac mă încearcă în fiecare toamnă. când frunzele cad, când ultima frunză cade odată cu ultima suflare a fetiței din poveste, odată cu puiul care rămâne singur, odată cu pasărea care nu se poate rupe fizic în două, jumătate pentru a sta, jumătate pentru a pleca.

toamna. toamna și amintirile ei. amintirile unor sentimente, adânc întipărite.

toamna nu vine niciodată singură. vine cu durerile prinse în cuvinte. dureri colective, dureri amare. fără soluții. oare de unde dorința aceasta de a include în lectura celor mici atâtea sentimente confuze, de a fi, de a nu fi, de a anticipa durerea? e suficient pentru pentru a aprofunda aceste lucruri mai târziu. sau de a le înțelege mai înțelept în mediul potrivit. la momentul potrivit.

cert este însă… că aceste două povestiri sunt piatra de temelie a dorinței mele de a transmite sentimente, simțiri, impulsuri, înainte de a transmite forme și fapte.

e toamnă din nou. iar frunzele care cad mă duc cu gândul la fetița care stă la geam. îmi aduc aminte vag de o frunză desenată pe geam. nu speranță, ci iluzie. frunzele cad. iar fetița, în mii și mii de versiuni ale ei, desprinse din fiecare recitire a poveștii, se gândește la ultima clipă.