încercau fără încetare să dea un înțeles vieții.
cu susu-n jos, poate așa se vede mai bine.
[foto: Roger Mayne – Girls Doing Handstands, Southam Street, London 1956]
era dimineață.
era dimineață devreme, mult prea devreme.
m-am sprijinit cu mâinile de chiuvetă, cu umerii forțați astfel încât să îmi susțină poziția vertical-adormită. mi-am ridicat privirea. o figură tăcută mă întâmpina de dincolo de geamul oglinzii. mă privea prelung, iar expresiile feței sugerau succesiunea rapidă a unor stări confuze, indescifrabile. ochii îi trecută ușor dinspre mirare înspre zâmbet. era un zâmbet slab, aproape spasmotic, care m-a îndemnat să îi răspund. ce instinct îmi ceară asta, greu de spus. unul de supraviețuire, cel mai probabil. îmi zâmbea și îi zâmbeam înapoi. apoi fețele noastre își recapătau rigiditatea trăsăturilor grave, încărcate de griji.
un pas înapoi, de fiecare parte. ne îndepărtam până când ne vom privi din nou. nu-mi iau la revedere, nu-mi spune bun rămas. cât timp am găsit forța să-i trimit un zâmbet cald, am primit la rându-mi încurajarea de care aveam nevoie ca să mă arunc, din nou și din nou, de pe înalta trambulină. în restul zilelor am lăsat așteptarea să aducă urmatoarea dimineață. o nouă întrevedere, o nouă regăsire, o nouă rupere. o nouă așteptare, o nouă întâlnire. până când ne vom vorbi pe rând.
uneori doare. doare a naibii de tare. de parcă te-a lovit o tornadă, te-a luat pe sus și a dat cu tine de pământ. ți-a zdruncinat toată făptura și ți-a lăsat urme pe față, dungi cu sânge, să te vadă și alții și să nu te poți ascunde.
doare orice mișcare, orice gând sau privire. te regăsești între amorțire și mii de ace. doare să fii, dar nu ai vrea altceva. doare orice extensie a ta. faci cunoștință cu limite pe care nu știai să le ai, doar ca să treci de ele.
doare să cureți rana, doare să o lași murdară. ai prefera să nu alegi. să le faci pe amândouă.
doare gând îți resimți contorsionarea complicată pe care nu o poți refuza.
[foto]
nu pot să mă exprim coerent, nu acum. de-aia o să mă exprim aici, nu dincolo. pentru că am norocul să nu fi avut pe cineva apropiat acolo, la colectiv, am avut puterea să nu plâng cu lacrimi grele până acum. și acum e duminică seara. de două zile stau conectată la vești, la tv, la fb. de două zile îmi crește din ce în ce mai mult furia. față de dobitocii cărora nu le pasă și bagă materiale de rahat în construcții, față de animalele fără ochi la suflet, care au autorizat fără să verifice, față de cei care s-au mulțumit cu o foaie de hârtie pe proprie răspundere, față de noi care i-am lăsat să facă toate astea. până acum. da… asta am zis, până acum! pentru că nu trebuie să mai le permitem să își bată joc de noi!
mi-am pus un pahar de roșu, să îmi amețească vinul simțurile. sunt prea răcită, nu pot merge în halul ăsta la donat, așa că azi-mâine pot face uz de leacul ăsta. e o zi din alea în care îmi vine să urlu că nu există undo, nu aici, nu acum, nu încă…
nu pot să îmi imaginez prin ce trec familiile lor, a celor duși și a celor rupți de durere, care depind de un fir de ață. nu pot pentru că nu vreau… nu aș face față. mă rog cu un gând bun pentru ei, asta o pot face.
și nu pot pricepe cum pot fi unii atât de răi, încât să se declare creștini, dar să arunce cu „așa v-a trebuit”? n-au priceput nimic din viață și nici din religia căreia ei se cred parte. când ești neom, când ești bou, sincer îmi pare rău, pentru că prostia nu doare, altfel ai știi să te tratezi.
am reușit mai bine de două zile să judec doar puțin, să mă liniștesc, să încerc să văd tot felul de opinii. dar nu mai pot, mi-a ajuns! vreau să văd că se schimbă ceva, vreau să văd că poporul ăsta al nostru nu se va liniști treptat până la tăcere…
nu știu câți și-au lăsat copiii (mici) să vadă atâtea într-un timp atât de scurt, nu știu câți au înlocuit desenele cu asemenea știri și imagini… eu am făcut-o. pentru că asta e realitatea. pentru că nu trebuie nici sa ne ascundem, nici să aruncăm cu pietre. dar trebuie să știm când ceva e în neregulă și trebuie să luptăm – dacă e cazul – pentru a aduce lucrurile la normal.
recuperarea durează. de sânge o să tot aibă nevoie. mergeți, dacă puteți.
am văzut și nr de SMS pentru ajutorare 8848.
dacă aș fi o poveste, aș fi albastru. dacă aș fi o culoare, aș fi luna. dacă aș fi un astru, aș fi fuiorul cu care se țese timpul.
dacă aș fi o poveste, n-aș avea nici început, nici sfârșit. aș fi cuprinsul. fără paranteze sau explicații.
aș plânge și aș râde de mine, în același timp. cu poftă. aș sta pe loc, încremenită și speriată. la câteva minute distanță aș căuta drumuri noi. dacă aș fi un gând năzdrăvan, aș zbura alături de păsări cu aripi largi. dacă aș fi o rază de soare, aș fi liniștea de după furtună. dacă aș visa mai puțin de-atât, aș rătăci pe drumuri fără de culoare.
dacă aș fi vers, aș fi și nota din cheia sol, nota pierdută printre firele de portativ.
dar nu sunt nimic din toate acestea. sunt un om simplu. sunt un om complicat. sunt albastră ca tristețea, sau mai curând ca marea, ca cerul. sunt ceea ce devin cu fiecare vorbă.
când ceea ce crezi nu poate fi dovedit
când ceea ce poate fi demonstrat este incredibil
° confuzie °
te uiți, te gândești, te răsucești, te frămânți, te prinzi in joc.
te dărâmă, te readuce.
° agitație °
cerc închis. idei care nu pot ieși în afară. idei care nu pot pătrunde unde le-ar fi locul.
° distorsiuni °
reinterpretarea realității.
creația tăcută a serii, căi care nu duc spre niciun drum. cu ochelari roz trași peste ochi, totul pare cât de cât ok.
fără intenție, dar cu siguranță oglindă a lumii incerte, tumultoase și plină de supoziții, direcții și drumuri închise.
culorile trag însă un semnal de alarmă. există încă optimism. nenatural, nejustificat, necuvenit. prea mult, prea ocolind realitatea.
dar realitatea ar putea fi, în cele din urmă, oglinda creației, mai mult decât ceea ce este acum.
eram mică și mă fascina o istorioară pe care mi-o spunea tata. sau o lecție, nu știu cum s-o numesc mai bine. se făcea că într-o încăpere perfect izolată fonic un individ nu poate să reziste un interval îndelungat. pentru că liniștea ce avea să îl înconjoare urmă să îi fie glas pentru fiecare șuvoi de sânge plecat din inimă. avea să își audă toate zgomotele organelor interne și asta avea să îi aducă nebunia.
liniștea. m-a fascinat de atunci. liniștea profundă. liniștea dincolo de pragul căreia vine descoperirea.
poate că perioada adolescenței dădea o notă aparte ideii de a înnebuni de unul singur.
poate că nu era decât o imagine de care să agăț bine în cui ceea ce vroiam să caut mai târziu: liniștea pură.
liniștea care ia în stăpânire lumea înconjurătoare mai întâi. apoi ți se așterne în suflet, ca mai apoi să deschidă porți către stele și vânt. frunze ce își mângâie frunțile, aripile nocturnilor lilieci, greieri sonori, avertizări în vocile aprinse ale câinilor aflați la kilometri distanță.
și frigul. răspunzător de nașterea unui fior întrebător sub lumina lunii. amintirea poveștii din copilărie. dar drumul nu este către nebunie, ci către sine. asumarea conștientă a integrării în tot, de neprețuit.
sărută-mi fruntea. ochii. răsuflă ușor, vreau să-ți prind gingășia din zbor.
sărută-mă ușor pe frunte…
ademenitor… copleșitor.
sărută-mă ușor, spuse. și se lăsă ușor pe spate, luând forma canapelei.
canapeaua o îmbrățișă, parșivă și complet nefolositoare.
iluzia confortului se instala ușor, pe nesimțite, ca de fiecare dată.
iluzia relaxării când e doar fugă.
iluzia timpului câștigat când mult e pierdut.
iluzia conspirațiilor care absolvă de vină prezentul și părtașii.
privind tavanul alb, știa. trăia iluzii. mânca iluzii de pâine. își dorea prea mult confortul mângâietor al jocului, ca să renunțe la el. se agăța de ultimele fărâme de confuzie pe care le mai putea simula.
își plimbă unghiile printre firele scurte de catifea. știa. știa adevărul dar îl respingea. îi dădea câte un bobârnac. îl împingea. îi puse mâna pe piept, să îi țină contră.
urmând un impuls neașteptat, mâna se strânse ca un clește, prinzându-i cămașa între degetele lungi. îl trase spre ea, pe canapea. nu mai vroia săruturi iluzorii pe frunte. vroia adevărul gol-goluț.
sărută-mă aprins
sau deloc
însă orice alegi
să fie autentic.
avea atâtea de spus, dar vocea îi era pedeapsă. o durea orice silabă rostită. puse repede în balanţă efortul şi câștigul, iar cel din urmă nu era nici cât un fir de praf diagonală. prin urmare, decizia nu era greu de luat. alese tăcerea.
avea atâtea de văzut, avea o lume întreagă de colindat, avea câteva continente de aflat. avea atâţia oameni de cunoscut şi atâtea persoane de strâns în braţe la plecare. dar avea şi alte opţiuni, iar una era să nu plece.
avea atâta de iubit. oameni care au fost, oameni care vor fi. oameni mari, oameni mici, necunoscuţi, familie, prieteni, mai puţin prieteni. avea atâta de simţit, de la iubire până la amorţire şi înapoi. avea de ales şi putea alege, de ce nu, singurătatea.
în gara pustie, fata şi banca de lemn par a fi o singură masă comună. privind-o, nu poţi şti dacă aşteptă ceva sau dacă lăsa timpul să curgă peste ceea ce a fost. în gara plină de trenuri care vin şi pleacă, fremătând de voci, te poţi pierde printre şirurile de oameni. trec în viteză pe lângă ea, fără să o vadă, fără să întoarcă privirea şi fără să îşi pună întrebări. privind printre ei şi prin ei, te convingi, pentru a câta oară, că vântul ridică multe frunze aurii în gara pustie de oameni.