eram mică și mă fascina o istorioară pe care mi-o spunea tata. sau o lecție, nu știu cum s-o numesc mai bine. se făcea că într-o încăpere perfect izolată fonic un individ nu poate să reziste un interval îndelungat. pentru că liniștea ce avea să îl înconjoare urmă să îi fie glas pentru fiecare șuvoi de sânge plecat din inimă. avea să își audă toate zgomotele organelor interne și asta avea să îi aducă nebunia.

liniștea. m-a fascinat de atunci. liniștea profundă. liniștea dincolo de pragul căreia vine descoperirea.

poate că perioada adolescenței dădea o notă aparte ideii de a înnebuni de unul singur.

poate că nu era decât o imagine de care să agăț bine în cui ceea ce vroiam să caut mai târziu: liniștea pură.

liniștea care ia în stăpânire lumea înconjurătoare mai întâi. apoi ți se așterne în suflet, ca mai apoi să deschidă porți către stele și vânt. frunze ce își mângâie frunțile, aripile nocturnilor lilieci, greieri sonori, avertizări în vocile aprinse ale câinilor aflați la kilometri distanță.

și frigul. răspunzător de nașterea unui fior întrebător sub lumina lunii. amintirea poveștii din copilărie. dar drumul nu este către nebunie, ci către sine. asumarea conștientă a integrării în tot, de neprețuit.