zi-mi o poveste, mami! una inventată de tine, cu ce vrei tu. uite, poate să fie o poveste cu un iepuraș care a făcut ceva, apoi zici tu cum vrei…

poveste să fie…

a fost odată un iepuraș căruia îi plăcea să sară și să tot sară. uneori făcea sărituri scurte, alteori lungea săriturile cât putea de mult. iar într-o bună zi, a ajuns în dreptul unui lac și s-a gândit să-l traverseze. și a început să sară din lotus în lotus, pe frunze, că să rămână deasu…

ce-i aia lotus?

e o floare. îi zicem și nufăr. știi, florile acelea care plutesc pe lac și-mi place mie să le fotografiez… mai ții minte astă-vară?

le știu, le știu. 

da… pe lac sunt de plastic sau adevărate?

adevărate, iar rădăcinile lor sunt adânci și le țin în loc.

nu știu dacă e așa, dacă rădăcinile blochează deplasarea florii sau doar aglomerația de pe suprafața apei o obligă să stea locului… dar am simțit nevoia să explic cumva că natura e capabilă să organizeze așa cum are nevoie. apoi m-am întors la iepuraș și am povestit cum el țop-țop trece din frunză în frunză, uneori se uită în jos și-și vede reflexia, alteori când se uită vede până la fundul lacului. alteori, iepurașul se avântă în adânc și găsește o lume cu totul nouă, apoi revine în lumea lui și păstrează în inimă tot ce a văzut, nu spune nimănui, pentru a nu strica echilibrul locului.

ea adormise demult, dar eu mi-am dat abia seama târziu că întrebarea și apoi? nu se mai făcea auzită.

îmi era somn și abia mai rosteam cuvintele, dar am continuat să povestesc. eram cu ochii acolo în poveste, cu totul, inspectând o lume nebănuit de frumoasă. exploram cu curiozitate, ascunsă după urechile mari ale iepurașului. nu știu dacă m-au văzut sau nu, sau poate chiar m-au lăsat cu indulgență. și am simțit că dacă m-aș opri din povestit, lumea aceea ar dispărea din fața mea. ar rămâne suspendată undeva, într-un loc către care n-aș ști să regăsesc drumul. și tocmai pentru că este reală, lumea această stă ferită de noi. doar iepurașul meu găsise intrarea secretă. așa că eu am înaintat ieri cu fiecare cuvânt pe care l-am spus, am cunoscut locuri și vietăți magice, flori colorate și așezări construite impecabil. când oboseala m-a cuprins cu totul și buzele mele au rămas încremenite în jurul ultimului cuvânt, iepurașul s-a întors la suprafața lacului, iar eu eram în spatele lui, cu degetele înfipte în blana albă. deja dormeam și a avut grijă să sară cu băgare de seamă până la mal, să nu mă scape. m-a așezat ușor pe iarbă, lângă un mănunchi de flori, și dus a fost.

iar am urcat. pe munte. scările. în inima ta. în vise, oricum, toate în vise.

am urcat un munte înalt până la Soare, am întins palma spre el, am privit prin transparența mâinii. apoi mi-am îndreptat privirea spre Pământ, îi făceam umbră, cât un strop de om. m-am gândit apoi la stele, la nopțile senine în care obișnuiam să privesc cerul și cum Soarele mi-ar lua albastrul marin catifelat pe care îl iubesc atât de mult. dar nu era lumea noastră acolo sus, ci poate cea a viselor.

am urcat toate scările din lume, până am ajuns la Dumnezeu. i-am tras mâna la piept și i-am îmbrățișat-o cu drag, apoi am trecut de el și am urcat mai departe. picioarele mă duceau mai departe decât fusesem, într-un loc pe care nu-l vizitasem niciodată. dar nu era lumea noastră, ci una îndepărtată, a viselor probabil.

am urcat în inima ta, am bătut la ușă, am așteptat, am așteptat mult, m-am pus în fund pe cimentul rece și am așteptat până am auzit pași. erau pașii tăi și se apropiau de mine. am anticipat cum tremuri, cum ai plâns, cum te-ai hotărât să vii să-mi deschizi. mi-au dat lacrimile de bucurie. era o bucurie cum nu mai trăisem de mult. m-am ridicat, am inspirat timp de o secundă toată bucuria din lume, apoi am plecat înainte ca tu să deschizi ușa. dar nu era lumea noastră, ci una din vise, departe de orice s-ar putea întâmpla cu adevărat.

iar.

iar am visat. iar am trăit. iar am visat. iar am trăit. le-am făcut pe amândouă deodată. fără să mai știu care e una, care e cealaltă. s-au amestecat, iar viața a devenit vis și visul a devenit realitate. apoi am visat și am trăit, am trăit și am visat.

în surdină – Unsafe Heaven

Nu mai știa să iubească. Știuse, cândva. Apoi s-au întâmplat atât de multe, încât s-au așezat strat peste strat toate zilele din viața sa, cu bune, cu rele, cu soare și ploi, mai ales cu ploi. Uitase cum să fie omul de la început. Uitase că fusese unul. Acum era doar o bucată de moloz care prinsese picioare. Părea că mișcă, părea că execută toate comenzile date de minte, părea chiar genul supraviețuitor, acela pe care viața nu-l omoară, ci îl face mai puternic.

Avea inima peticită. Zgribulită într-un colț de suflet, tremurând de durere și rămasă fără lacrimi. Iar de acolo din întunericul ei nu putea vedea prea departe. Nici cu oamenii nu știa ce să facă. Veneau în apropierea sa, îi vorbeau, dar nu îi putea înțelege. Îi lăsa să plece, să se ducă în lumea lor și ea rămânea acolo, în locul pustiu și dureros, acolo unde știa deja cum îi este.

Până într-o zi. O zi care, poate, va veni. A auzit de ea, dar nu știe cum o va recunoaște. Poate că va trece pur și simplu pe lângă ea. Sau poate, totuși, nu. Poate că va putea îndepărta plasturii, va putea ieși la Soare să-și vindece toate rănile.

∼∼∼

Prea multe vieți și prea mulți ani se pierd. Dacă am înmulți toate sufletele rupte cu toate orele lor de plâns, oare de câte milenii am face rost? Apoi, oare ce am face cu ele?

∼∼∼

Dar, cumva, durerea are propriul său confort.

∼∼∼

Sunt oameni care cad unul într-altul dintr-o împiedicătură și rămân așa o viață întreagă, în loc să-și vadă de drumuri. Sunt oameni care se găsesc și devin basme trăind frumos ce le-a fost scris dinainte de începutul Timpurilor. Sunt oameni care și-au dat întâlnire de peste secole, apoi se opresc înainte să înceapă – lăsând povestea pentru un îndepărtat altă dată. Și fiecare dintre ei poartă în piept o inimă. Și în inimă, un suflet.

Sunt inimi care râd la Soare, oricare le-ar fi povestea de acum. Și sunt inimi care se ascund într-un colț întunecat, unde nicio vorbă nu pătrunde.

Și n-o să știi ce inimi bat în oamenii aceștia. Nu-s reguli fixe, nici logice, nici definitive.

Demult, pe vremea când Lumea, Cerul și Pământul abia învățau cum să se rotească împreună, Dumnezeu începu să dea culoare tuturor celor cu suflare. A luat în palma dreaptă Pământul și în cea stângă o boabă rotundă de Cer. Și-a coborât mâinile în căldarea cu lumini, le-a odihnit o vreme acolo, apoi a ridicat cele două sfere și le-a privit, pe fiecare cu câte un ochi, cât să nu-i scape niciun detaliu. Își păstraseră dimensiunile și textura, una mai mare, alta mai mică, una mai zgribulită, alta mai netedă, una continua să respire blând și rar, cealaltă des și mărunt. Una a prins nuanțe de albastru și verde, cealaltă de verde și mov. Se completau atât de bine, încât boaba de Cer și-a dorit să rămână pentru totdeauna împreună, rezemate tâmplă de tâmplă. Dar cum legile firii și ale fizicii nu aveau cum să permită o asemenea ispravă, ea s-a rupt în mii și mii de bucăți și s-a împrăștiat peste Pământ, într-o îmbrățișare soră cu moartea. Iar boaba de Cer încă moare în fiecare an, de mii și mii de ori, cu fiecare boabă ce piere. Și renaște din nou și din nou, se încălzește sub Soare și își schimbă culoarea, recâștigându-și mereu darul primit. Iar Pământul își ține promisiunea și încă se rotește fără oprire, pentru ca boaba de Cer, oriunde s-ar găsi vreo parte din ea, să aibă parte de Soare.

[sursa foto]

Orașul e încă viu, îi simt pulsul. Șinele bat ritmic un sunet slab, îndepărtat. Trenul se va apropia când îi va veni timpul, oricât de târziu ar fi. Panoul nu mă anunță prea multe, doar încă douăzeci de minute de așteptare. Zumzetul crește, lumea se adună. Grupuri mici schimbă impresii, în timp ce alții sunt cufundați în gânduri și în ecranele telefoanelor. Mult mai puține cărți decât de obicei în mâinile lor. De fapt, nici una. Doar biciclete. Biciclete sunt multe. Mă rog, trei până acum. Trei în cincisprezece minute, adică una la cinci minute. Nu mai rămâne nimeni lângă mine. Doar pe peronul de vizavi e mare agitație. Vin oameni grăbiți. Aud cum vine trenul, cum își deschide ușile, cum oamenii coboară și urcă. Eu aștept. Îi ascult, îi privesc, încerc să fur bucăți de gânduri. Încă un tren trece și gara rămâne pustie. Încă o bicicletă, chiar două. Așteptarea mea se apropie de sfârșit. Nu-mi pare rău. Nici de sfârșit, nici de timpul de așteptare. E ca în viață. Oameni care vin și pleacă, timpi morți, momente care nu se mai întorc, mult zgomot pentru prea puțin, tăcere, poveștile fiecăruia, trenuri care ne duc mai departe.

Noi scriem poveștile. Noi le dăm însemnătate. Noi alegem de câte ori urcăm în tren și în care direcție.