Orașul e încă viu, îi simt pulsul. Șinele bat ritmic un sunet slab, îndepărtat. Trenul se va apropia când îi va veni timpul, oricât de târziu ar fi. Panoul nu mă anunță prea multe, doar încă douăzeci de minute de așteptare. Zumzetul crește, lumea se adună. Grupuri mici schimbă impresii, în timp ce alții sunt cufundați în gânduri și în ecranele telefoanelor. Mult mai puține cărți decât de obicei în mâinile lor. De fapt, nici una. Doar biciclete. Biciclete sunt multe. Mă rog, trei până acum. Trei în cincisprezece minute, adică una la cinci minute. Nu mai rămâne nimeni lângă mine. Doar pe peronul de vizavi e mare agitație. Vin oameni grăbiți. Aud cum vine trenul, cum își deschide ușile, cum oamenii coboară și urcă. Eu aștept. Îi ascult, îi privesc, încerc să fur bucăți de gânduri. Încă un tren trece și gara rămâne pustie. Încă o bicicletă, chiar două. Așteptarea mea se apropie de sfârșit. Nu-mi pare rău. Nici de sfârșit, nici de timpul de așteptare. E ca în viață. Oameni care vin și pleacă, timpi morți, momente care nu se mai întorc, mult zgomot pentru prea puțin, tăcere, poveștile fiecăruia, trenuri care ne duc mai departe.

Noi scriem poveștile. Noi le dăm însemnătate. Noi alegem de câte ori urcăm în tren și în care direcție.