Demult, pe vremea când Lumea, Cerul și Pământul abia învățau cum să se rotească împreună, Dumnezeu începu să dea culoare tuturor celor cu suflare. A luat în palma dreaptă Pământul și în cea stângă o boabă rotundă de Cer. Și-a coborât mâinile în căldarea cu lumini, le-a odihnit o vreme acolo, apoi a ridicat cele două sfere și le-a privit, pe fiecare cu câte un ochi, cât să nu-i scape niciun detaliu. Își păstraseră dimensiunile și textura, una mai mare, alta mai mică, una mai zgribulită, alta mai netedă, una continua să respire blând și rar, cealaltă des și mărunt. Una a prins nuanțe de albastru și verde, cealaltă de verde și mov. Se completau atât de bine, încât boaba de Cer și-a dorit să rămână pentru totdeauna împreună, rezemate tâmplă de tâmplă. Dar cum legile firii și ale fizicii nu aveau cum să permită o asemenea ispravă, ea s-a rupt în mii și mii de bucăți și s-a împrăștiat peste Pământ, într-o îmbrățișare soră cu moartea. Iar boaba de Cer încă moare în fiecare an, de mii și mii de ori, cu fiecare boabă ce piere. Și renaște din nou și din nou, se încălzește sub Soare și își schimbă culoarea, recâștigându-și mereu darul primit. Iar Pământul își ține promisiunea și încă se rotește fără oprire, pentru ca boaba de Cer, oriunde s-ar găsi vreo parte din ea, să aibă parte de Soare.

[sursa foto]