Înlănțuiți, cu mâinile petrecute peste talie, ea purta aripa dreaptă, el stânga. Orice ar fi putut face separat, dar numai împreună găseau echilibrul și ritmul zborului. În ziua în care au ales drumuri separate, aripile și-au pierdut culoarea, până când au ajuns la transparență totală. Apoi au uitat, puțin câte puțin, totul. În unele seri, înainte să adoarmă, ea nu își găsește locul. Se întoarce de pe o parte pe alta. În cele din urmă, cu câteva secunde înainte a aluneca spre somn, se întoarce pe partea dreaptă, regăsind amintirea confortabilă a culcușului protector în care adormea cu timpi în urmă, între aripa ei și a lui. Minunata senzație rămâne inexplicabilă, căci cuvintele de acum nu știu a spune lucruri pentru care nu mai au nume.

Cunoști oameni, apoi drumurile se despart. Vezi o burtică, știi că X intră în concediu de maternitate, apoi în cel pentru îngrijire copil și presupui că totul e ok și uite-așa au trăit cu toții fericiți până la adânci bătrâneți.

Apoi vine o zi când afli că nu-i totul roz pentru X. Și-ți dai seama că problemele prin care tu ai trecut sunt minore comparativ cu ale lui X. Pentru că viața se întâmplă fără ca să ceară acceptul de a introduce probleme în ecuație.

Așa am aflat eu ieri seară despre Cezar. Mămica lui, fostă colegă de-a mea, se luptă acum zi de zi pentru a aduce normalitatea în viața copilului său. Normalitatea așa cum o știm noi, ceilalți.

fiică-mea bea o cană de lapte cald seara. ritual de seară. uneori de seară-noapte, că-i vacanță. și mă duc eu să i-l încălzesc. la microunde. că n-am nimic împotriva lor, cum sunt eu și procontra și contrapro tehnologiei, deopotrivă și cumva. și mă uit eu cum scad secundele, de la 50 au ajuns la 20 și cum stăteam eu liniștită, deodată ochii îmi pică pe cană. cana sus, pe cuptor. cuptorul gol, se rotește în gol. wow. asta n-am mai făcut până acum. opresc programul, bag cana, în repornesc. și-mi zic: clar, sunt obosită, azi mă culc imediat, nu mai stau să scriu. asta e, sar o zi, dar dacă-s obosită, sunt obosită.

nu știu dacă-s obosită sau amețită, da’ normal că nu mai scriu azi, că am scris deja : )))))

stătea ghemuită într-un colț al camerei. tăcută, cu spatele lipit de zid, zâmbea ușor. privirea îi era ațintită pe posterul imens din fața ei. îi ținea loc de geam de ani de zile. de când îl găsise, îi schimbase viața. aflase cum arată soarele și se așeza la umbra copacului de fiecare dată când își dorea asta. cu ochii minții, da. dar era ceva la fel de viu precum restul vieții sale.

camera era mai mult nemobilată. doar o masă metalică vopsită în gri, un ghiveci cu o floare de plastic și un pat la fel de rece. așa aveau toți. unora le păsa, altora nu. unii știau că a fost cândva și altceva, alții ignorau. pe unii îi deranja, pe alții nu. gri, mult gri, rece, mult rece. asta era ceea ce aveau. părăsea camera în fiecare dimineață și revenea seara, după orele de muncă. nu aveau nevoie de mai mult pentru odihnă. o odihnă trupească, de fix opt ore de somn, care să îi poarte către a doua zi.

nu era nici rău, nici bine. era. în lipsa unui termen de comparație, nu poate fi nici rău, nici bine.

până într-o zi.

o zi în care pe culoarul care ducea spre aria de strângere a gunoaielor, un ventilator împinse cumva în sens invers o bucată de hârtie. ea o văzuse și ceva îi spusese să o ia. un impuls pe care îl afla atunci pentru prima oară. un impuls pe care îl urmă.

era o bucată de hârtie rulată, destul de mare, prăfuită și cu un miros greu, de vechi.  nu era nimeni pe culoar, așa că ajunse cu hârtia în camera ei fără ca nimeni să o observe. și cum toate camerele erau la fel, cum nimic nu ajungea din afara complexului în interior, nimeni nu făcea vreun control în interiorul camerei. putea întinde liniștită hârtia pe un pe un perete, nimeni nu avea de unde să afle. cel mai greu fusese să obțină materialele cu care să o poată prinde de zid.

la început, apreciase doar schimbarea din cameră și necunoscutul. ideea de a avea ceva de demult. ideea de a fi aflat despre soare, nori și copac. arunca doar câteva priviri pe zi către poster. apoi crescuse timpul la câteva minute zi, apoi la zeci de minute, apoi la o oră, apoi reduse timpul de odihnă la jumătate. restul îl folosea să viseze. să fugă acolo și să trăiască și acolo. iar în timp descoperi că se trezea la fel de odihnită dimineața. începuse să se joace cu timpul după cum voia. îl strângea sau îl întindea după cum avea nevoie.

avea lumea ei. și era hotărâtă ca lumea ei să devină și lumea altora. și nu doar pe un perete. pe un perete să rămână la un moment dat doar amintirea unei camere gri, cu un pat de metal și o masă cu un copăcel de plastic. iar pe geam să intre soarele în fiecare cameră.

orice schimbare mare începe cu un pas mic. îi era deja în sânge. cum stătea ghemuită într-un colț al camerei, tăcută, cu spatele lipit de zid, zâmbea ușor și făcea planuri despre cum să schimbe lumea.

∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼

Notă personală. Ciornă de acum mai bine de un an. Lăsată în așteptare, cu tot cu „schița camerei”. Era prevăzută ca o scurtă poveste… gri. Acum, un an mai târziu, prin tot ce am reînvățat despre a fi, despre viață, printr-un parcurs început de dezvoltare personală, după patru duzini de exercițiu aproape zilnic de aruncare în necunoscut și păstrând limita imaginarului cât de cât decentă pentru a putea fi digerată și de către alții, în afară de mine, după toate, toate acestea… abordarea este diferită. Ciorna se transformă și devine o variantă finală optimistă. Având în prim plan șansa, nu neșansa. Pentru că toate resursele de care avem nevoie sunt în noi, atunci când îl lăsăm pe Dumnezeu să trăiască în noi, atunci când avem încredere, atunci când deschidem ochii și privim cu atenție în jur, judecând din ce în ce mai puțin, iubind din ce în ce mai mult lumea care ne înconjoară.

Ceea ce vă doresc și vouă, din tot sufletul meu. 

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

așteptam la locul obișnuit de întâlnire – în spatele stației de autobuz, sub cireș. știam de ani de zile strada, îi știam clădirile, umbrele, așa cum știi un loc pe care îl traversezi zilnic. nimic nu părea să se schimbe, niciodată.

mai puțin geamul acela verde, de la trei. hmm… de când este așa, oare? probabil doar de câteva zile, altfel l-aș fie remarcat până acum.

– La ce privești lung, visătoare blondă?

– Ai venit! Chiar m-ai prins complet cufundată în gânduri! râd ușor și îi zâmbesc cu drag. ce ochi! Uite, la geamul acela verde mă uitam. Nu l-am remarcat până acum. Cred că l-au vopsit zilele astea. mă privește cam lung… De ce taci? Ce este?

– Cred că este așa de vreun an de zile… mă rog, poate nu chiar de un an, dar de foarte multe luni. Cel puțin dinaintea iernii. 

nu știu ce să zic. ori mă ia peste picior, ori eu chiar așa am trecut nepăsătoare. ori… de fapt nu mai sunt alte variante. mai bine nici nu mă gândesc.

– Hai să nu întârziem, nu o să ne aștepte să venim. Tare mă bucur că am prins bilete, e un spectacol pe care aștept cu nerăbdare să îl văd.

ne îndreptăm spre clădirea teatrului.

– Ia uite! Asta chiar e ceva nou! îmi zice el zâmbind larg. privirea îi este îndreptată spre șantierul de alături. după cum scria pe panou, se construiește un spital în mijlocul orașului.

– Ce-i drept, nici eu nu l-am remarcat până de curând. Acum câteva săptămâni îi turnau fundația, din câte știu. 

– Și au ajuns deja la al patrulea nivel? Atât de rapid? N-aveau cum! Probabil că e început cu mai mult timp în urmă, dar nu am avut noi timp pentru el.

cu toate astea, sunt sigură de ceea ce știu, abia dărâmaseră clădirea veche după ce s-a topit zăpada. în fine, e o amintire destul de vagă, nu-mi aduc aminte să îl fi remarcat, să mă fi minunat atunci, dar pur și simplu știu ce știu, îmi aduc aminte ce am văzut acum câteva săptămâni.

o smucitură puternică îmi mișcă mâna și mă trezește brusc din visare. iar zgomotul roților pe asfalt ajunge cu întârziere în urechile mele și abia câteva secunde mai târziu în șirul gândurilor. el nu mai e lângă mine, e aruncat câțiva metri mai departe, asfalt.

– Ajutați-mă! strig, încerc să strig, dar nu îmi ies cuvintele din gură. îl văd pe șofer cum iese din mașină, bulversat, tremurând, alergând spre dragul meu, apoi îl văd venind spre mine, vorbind cu mine, nu înțeleg nimic.

– Îl ducem acum la spital, îl ducem la spital!

ce spital? e nebun? cum? să sune odată la salvare, nu să-mi vorbească.

– Îl ducem la spital, uite, au ieșit deja la noi.

prin ceață văd cum câțiva oameni în halate albe și albastre împing cu viteză o targă.

– Domnișoară, îl cunoașteți? Avem nevoie să îi știm numele… Noroc că s-a întâmplat lângă noi, uite acum îl ducem în spital.

mă uit buimacă la clădirea de douăzeci de etaje din fața mea, peste drum. dar ăsta nu era aici… ba era… ba… nu mai știu, m-a amețit situația… îmi aduc aminte acum, au început construcția pe vremea când eram în facultate, a durat ani de zile. da, sigur așa este. bine că avem un spital atât de aproape!

două umbre se uită de peste drum la întreaga întâmplare.

– te-ai băgat, nu m-ai lăsat să-mi fac treaba!

– eu? glumești! ca să nu zic ce-ți veni să apari acum?!

– vin când vreau. și nu nega că ai intervenit.

– nici nu am apucat să îl trag de mână! dacă aș fi apucat, nu ar fi fost nimic din toate astea. doar am putut să-i șoptesc imaginează-ți și nici nu terminat propoziția. apoi i-am auzit gândul.

„acum șapte ani, eu și cu prietenii mei ne plimbam pe stradă și cu toții am observat cum se monta panoul ce anunța construirea unui spital de urgență.” 

cele două umbre se întoarseră tăcute către tânărul purtat pe targă spre intrarea în spital. zâmbiră. 

ascunsă de ochii lumii, mă așteptă să revin la ea de fiecare dată când fug de lume. e ascunsă în spatele unui perete de verdeață și flori, într-un loc în care timpul încetează să existe. pentru căsuța mea am o cheie specială, fermecată, singura care îi poate descuia ușa. așa se face că nu mi-e teamă că vreun trecător rătăcit ar găsi-o. ar putea, cel mult, să se așeze în pridvor, sau poate să o înconjoare de câteva ori. în cele din urmă va înțelege că nu îi poate trece pragul și va pleca resemnat. 

e căsuța mea din pădure, despre care puțini știu. de fiecare dată când mă întorc la ea, mă întâmpină cu miros de liliac. mă arunc pe pat, îmi cufund fața în perna moale și ațipesc pentru zece minute. apoi mă trezesc cu un chef nebun de viață, de a fi. îmi iau o cană de ceai și o carte și ies pe treptele de la intrare. devin una cu povestea pentru câteva ore bune. între timp, se instalează foamea, pentru care am leacul cel mai bun, la distanță de câțiva pași: zmeură și mure! 

e cel mai bun loc pentru visare, pentru planuri, pentru a-mi pune dorințe. îmi pare uneori că păsările îmi răspund la întrebări, chiar înainte de a-mi termina gândul. și ce frumos îmi vorbesc, în cântece!

ziua se scurge ușor, pe nesimțite. o zi lungă, interminabilă, dar care are, totuși, un sfârșit. nu știu de ce păstrez obiceiul de-afară, dar o fac: înainte de culcare, pun zăvorul și închid geamurile. să nu intre nimic, nici făptură, nici gând, nimic din ce nu pot supraveghea când dorm. doar lumina lunii, pe ea o las să treacă, îi las un geam cu perdeaua dată la o parte.

visez cele mai nebune vise. visez despre ce-a fost, despre ce n-a fost încă. visez tot ce nu am curaj să visez cu ochii deschiși. iar dimineața toate visele rămân vii în amintire, numai bune să le răstălmăcesc.

o nouă zi de vacanță, departe de lume, de ai mei, de obligații pământeşti. o nouă zi aproape de mine. e ziua în care am atâta putere, încât aș putea lumina un oraș întreg. aleg însă să păstrez lumina în mine, în suflet, să împart din ea. iar pentru mine rămâne mereu suficient, oricât aș da și altora, mai ales că eu știu de unde să mai obțin o porție. e căsuța mea secretă din pădure, locul miraculos care îmi oferă tot ce am nevoie.

foto

Imaginează-ți o masă albă, îngustă dar lungă. Lungă de 3 metri. 

Acum, imaginează-ți că tu stai la mijloc. Ca un arbitru, numai că nu stai sus, ci lipit de masă. Pentru a-i urmări pe cei doi, trebuie să îți răsucești capul cu totul. Spre dreapta, spre stânga, spre dreapta, spre stânga, spre dreapta, spre stânga, spre dreapta, spre stânga. Ai prins ideea.

Mai departe, uită-te în dreapta. În halat alb, doctorul cu o față uscată și acră își privește interlocutorul. Acum, în stânga, te rog. În halat alb, doctorul rotund și cu o gură strâmbată de atâta dezgust exprimat își privește interlocutorul.

• Îl salvez pe-al meu. Îmi dai inima, al tău oricum crapă.
• N-ai de unde să știi asta.
• Ei, nu. Am.
• Hm?
• Știi și tu.
• Da, știu. Cât?
• Cât… ce?
• Ce câți? Serios?! Hai. Cât.
• Bine. Următorul. Îți dau și eu de la următorul care vine.
• Și dacă nu…?
• Aranjăm.
• Auzi, da’ al tău sigur crapă dacă nu-ți dau? Știi, poate mai trag de el, poate mai pică ceva. Familie mare.
• Da. Am nevoie. Tot familie mare. Și pe termen mai lung decât al tău, dacă trăiește. Împărțim, dacă nu vrei altfel.
• Împărțim.
• Bine. Așa facem. Când mi-o dai?
• Hm??
• Inima! Ce altceva?
• Aaah. Păi stai să se ducă.
• Păi nu stau. Ajută-l.
• Ești nebun? Ăștia ne iau pe toate părțile că poate simte ceva și când e legumă, și tu ce-mi ceri?
• Să-l faci legumă. Dă-mi inima. Împărțim.

Te uiți la ei, le asculți dialogul incredibil. Te doare deja gâtul, nu te mai întorci în dreapta, în stânga, niciunde. Oricum sunt amândoi la fel. 

Se deschide ușa din față. Prin cadrul alb trece un doctor înalt, în halat alb. Frumos de pică.

• A cui e?
• Cine? – Care?
• Ăla de pe masă. Cu mațele scoase.
• Al meu. – Al meu.

– Vă hotărâți?

• Al meu. Dă să moară și îi dau inima. – Al meu. Dă să moară și i-am făcut rost de inimă.

– Bă, voi sunteți nebuni? țipă isteric al treilea doctor. E doar unul și are inima bună. Da’ e jumate rupt.

Tăcere de la capetele mesei. Și din stânga, și din dreapta.

– Nu-i nimic, se mai întâmplă, zice ăla frumos de pică. Băgați-l la somn. Pregătiți ficatul, rinichii, ce mai găsiți. Avem oaspeți.

În camera alăturată, sub masa durerii și a tăcerii, balta de sânge a înțepenit. În loc să se prelingă spre gura de scurgere, ia forme în sus. În fond, nu poți desena harta României fără a-i face munții, brazii, oamenii…

Alooo! Se aude, Turnul de control?!

Treziți-ne frate din stază mai repede, că visăm porcării în masă și crăpăm de nervi înainte de a ajunge la destinație!

naveta își continua nepăsătoare drumul… Turnul de Control nu mai exista de mult timp, de când se omorâseră între ei încercând să ajungă președinți…

[foto – pinterest]

Bună draga mea, dragul meu!

Bine ai venit. Bine ai venit în camera răsfățului. 

Nu te uita în jur. Nu te uita că-i totul gri, că-i rece, că îți ies aburi din gură. Ți se pare și o știi.

Ia loc.

Așează-te la masa din mijloc. E goală? E doar o impresie. Așează-te, te rog, trage-ți scaunul.

Vocea se auzea din difuzoare, iar Tu, Tu te așezai. Te așezi cuminte acolo, la masă.

Un mic pârâit în difuzoare și vocea continuă.

Haide, alege-ți jocul. 

Iar Tu, Tu întinzi mâna dreapta. Și alegi. Alegi dintre toate jocurile posibile, pe acela pe care Tu vrei să-l joci.

Ce alegi? Să fie un pachet de cărți de joc? O tablă de șah? Un nu te supăra frate? Catan? Table, domino, remi? Spune-mi, ce ai alege?

Ce ai alege dintre toate astea?

🙂 ai ales. Bun ales, dragă! Ți-ai ales un joc și îl ai acum în fața ta, pe masa ce fusese goală.

Îl mângâi. Vrei să îi simți textura. Începi să simți cum sângele îți curge mai repede prin vene. Iar camera se schimbă. Nu mai e rece, are o temperatură atât de plăcută corpului tău. Culoarea… nu mai e gri, e un curcubeu prelins prin aer, de o beatitudine irespirabilă. Ai deja o senzație foarte plăcută de entuziasm crescând, senzația aia când știi că ești entuziasmat și urmează să fi și mai mult, și mai mult, și mai…

E fantastic! O știi și îți place. Urmează să te joci!

Oare ce au ales ceilalți? Tu știi foarte bine că nu ești singurul care a ales Jocul. Știi bine că ai ales să intri un Joc care nu se joacă de unul singur ci în mai mulți. Și când te vei juca, Tu vei juca după regulile jocului tău, iar el, ea, ei vor juca după regulile jocurilor lor.

Și veți juca, unii pentru a învăța, unii pentru a câștiga. Pentru a fi împreună la final sau pentru a fi un singur câștigător. Jocuri de echipă sau jocuri individuale.

Dar cel mai mare secret al Jocului vostru, așa cum va fi el de acum înainte… e că tu nu știi ce joc și-a ales celălalt, nici ce variantă – individuală sau de echipă.

Iei jocul de pe masă, îl pui în rucsac, te îndrepți spre ușă, o deschizi și pleci.

După ce vei ieși pe ușă, vei fi dincolo, pe tabla mare de Joc unde fiecare vine jocul ales.

Ce nebunie va fi! Ce nebunie!

Când te-ai băgat în asta, știai că o să-ți bată tare inima, exact așa cum îți bate acum.

În clădirea mare, sute de mii de uși se deschid simultan, pe toate nivelurile, peste tot.. Ușile se deschid și jucătorii pleacă la drum, fiecare cu jocul său, unii ținându-l în palme, unii în bagaj, alții îl cu poartă cu greu. Au ales tot felul de forme și feluri… titirez, x și zero, câte și mai câte! Au ales jocuri complicate, au ales jocuri de durată, jocuri scurte. Și toți, toți aceștia vor pleca spre marea masă de Joc.

Ne uitam unii la alții și nu înțelegem de unde diferențele atât de mari dintre noi. Suntem atât de diferiți, dar și atât de la fel. Avem idei similare, dar totuși diferite. 

După ce reguli joci? După ce reguli joacă alții, amici sau conducători? 

Ne aliniem din când în când, printr-o școală, printr-o familie. Iar în tot acest proces… cumva toate jocurile alea diferite cu care am venit de dincolo își schimbă regulile și devin jocuri noi.

Dacă mult timp nu ai înțeles de ce nu te înțelegeai cu alții, este pentru că nu ai știut că tu joci canastă, iar el joacă șah, este pentru că tu nu ai înțeles că tu ai piese de domino, iar ea joacă marocco. 

Oare cum e finalul? Oare te întorci de unde ai plecat, cum anume?

Te întorci cu jocuri noi, cu minunate creații pentru alții? Ca pânzele țesute să fie și mai complicate data viitoare. Dar Tu, Tu te vei mai întoarce?  Ce vei juca: același joc, același joc îmbunătățit sau ceva complet diferit? Ce alegi să fie? 

*~*~*~*~*~*

cei doi uriași stau față în față la capetele opuse ale mesei masive de cristal translucid.

– ce jocuri le mai dăm?

– hai sa aruncăm cu zarurile. vrei?

– nu. nu cu zaruri azi.

– dar cu ce?

– dăm cu banul.

– Cum faci să zbori?

– Îți întinzi aripile, privești înainte și asta e tot. La primul salt îți iei zborul.

– Acolo sus?

– Da, acolo sus.

– Dar eu nu am aripi…

– Le ai, dar nu le-ai întins niciodată. Nu la maxim.

Îl privi în ochi pe celălalt, încercând să măsoare adevărul. E oare chiar așa cum îi spune? Îndoiala îl cuprindea parcă mai tare. Dar nu putea să renunțe. Își simțea aripile chircite, strânse, rigide, vorbindu-i despre necunoaștere.

Dar nu le ascultă. Începu să alerge cât putu de tare și se aruncă spre orice l-ar fi așteptat înainte. Aripile se treziră, își căutară rapid instrucțiunile, amintirile, orice le-ar fi putut pune în mișcare. Apoi și-au adus aminte de celălalt.

– Hei, mai ești acolo?

– Da, sunt. Sunt cu tine.

– Hai cu noi.

Atunci umbra privi cu blândețe spre celălalt și se apropie de el, mult, și mai mult, până când deveniră unul.

Și din acel moment dialogurile și-au schimbat monotonia. Erau unul pentru celălalt, nu împotrivă. Erau susținere, erau forță, erau arhitecții noului.

[sursa foto]