stătea ghemuită într-un colț al camerei. tăcută, cu spatele lipit de zid, zâmbea ușor. privirea îi era ațintită pe posterul imens din fața ei. îi ținea loc de geam de ani de zile. de când îl găsise, îi schimbase viața. aflase cum arată soarele și se așeza la umbra copacului de fiecare dată când își dorea asta. cu ochii minții, da. dar era ceva la fel de viu precum restul vieții sale.

camera era mai mult nemobilată. doar o masă metalică vopsită în gri, un ghiveci cu o floare de plastic și un pat la fel de rece. așa aveau toți. unora le păsa, altora nu. unii știau că a fost cândva și altceva, alții ignorau. pe unii îi deranja, pe alții nu. gri, mult gri, rece, mult rece. asta era ceea ce aveau. părăsea camera în fiecare dimineață și revenea seara, după orele de muncă. nu aveau nevoie de mai mult pentru odihnă. o odihnă trupească, de fix opt ore de somn, care să îi poarte către a doua zi.

nu era nici rău, nici bine. era. în lipsa unui termen de comparație, nu poate fi nici rău, nici bine.

până într-o zi.

o zi în care pe culoarul care ducea spre aria de strângere a gunoaielor, un ventilator împinse cumva în sens invers o bucată de hârtie. ea o văzuse și ceva îi spusese să o ia. un impuls pe care îl afla atunci pentru prima oară. un impuls pe care îl urmă.

era o bucată de hârtie rulată, destul de mare, prăfuită și cu un miros greu, de vechi.  nu era nimeni pe culoar, așa că ajunse cu hârtia în camera ei fără ca nimeni să o observe. și cum toate camerele erau la fel, cum nimic nu ajungea din afara complexului în interior, nimeni nu făcea vreun control în interiorul camerei. putea întinde liniștită hârtia pe un pe un perete, nimeni nu avea de unde să afle. cel mai greu fusese să obțină materialele cu care să o poată prinde de zid.

la început, apreciase doar schimbarea din cameră și necunoscutul. ideea de a avea ceva de demult. ideea de a fi aflat despre soare, nori și copac. arunca doar câteva priviri pe zi către poster. apoi crescuse timpul la câteva minute zi, apoi la zeci de minute, apoi la o oră, apoi reduse timpul de odihnă la jumătate. restul îl folosea să viseze. să fugă acolo și să trăiască și acolo. iar în timp descoperi că se trezea la fel de odihnită dimineața. începuse să se joace cu timpul după cum voia. îl strângea sau îl întindea după cum avea nevoie.

avea lumea ei. și era hotărâtă ca lumea ei să devină și lumea altora. și nu doar pe un perete. pe un perete să rămână la un moment dat doar amintirea unei camere gri, cu un pat de metal și o masă cu un copăcel de plastic. iar pe geam să intre soarele în fiecare cameră.

orice schimbare mare începe cu un pas mic. îi era deja în sânge. cum stătea ghemuită într-un colț al camerei, tăcută, cu spatele lipit de zid, zâmbea ușor și făcea planuri despre cum să schimbe lumea.

∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼∼

Notă personală. Ciornă de acum mai bine de un an. Lăsată în așteptare, cu tot cu „schița camerei”. Era prevăzută ca o scurtă poveste… gri. Acum, un an mai târziu, prin tot ce am reînvățat despre a fi, despre viață, printr-un parcurs început de dezvoltare personală, după patru duzini de exercițiu aproape zilnic de aruncare în necunoscut și păstrând limita imaginarului cât de cât decentă pentru a putea fi digerată și de către alții, în afară de mine, după toate, toate acestea… abordarea este diferită. Ciorna se transformă și devine o variantă finală optimistă. Având în prim plan șansa, nu neșansa. Pentru că toate resursele de care avem nevoie sunt în noi, atunci când îl lăsăm pe Dumnezeu să trăiască în noi, atunci când avem încredere, atunci când deschidem ochii și privim cu atenție în jur, judecând din ce în ce mai puțin, iubind din ce în ce mai mult lumea care ne înconjoară.

Ceea ce vă doresc și vouă, din tot sufletul meu. 

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017