Cei doi se privesc în ochi. Se apropie ușor unul de altul, își vorbesc, spațiul dintre ei devine mai dens, aerul mai încins, inimile își aliniază ritmul. Se sorb din priviri, se dăruiesc din priviri. Aproape că se pierd în călătorii interstelare. Colțurile gurii ei se ridică aproape imperceptibil. Dar el vede, pentru el contează. Își simte sufletul invadat de lumină. Ochii ei se pierd în ochii lui. Îi râde cu toată ființa. El îi întoarce privirea, se completează și împreună sunt doar unul. O caută cu totul, cu mintea, cu inima, o caută pe ea acolo unde numai el poate pătrunde. Intensitatea apropierii o schimbă, îi crește pulsul, îi taie respirația, îi recalibrează pupilele. Privirea lui se scufundă în adâncul ochilor ei și regăsește acolo tot Universul, întreg, imens, infinit.

Oare ea știe? Oare ea are idee despre călătoria lui în Universul ei? Oare ea își cunoaște propriul Univers?

Oare ea se pierde în lumea lui? Oare ea îi vizitează Universul, oare ea explorează infinitul de dincolo de ochii lui?

Sau este ea oare doar oglinda lui? El nu-i pătrunde Universul, niciodată. Pentru că ea este șansa lui de a-și afla propria lume. Iar aceasta este cea mai frumoasă minune care i se poate întâmpla în Universul cunoscut.

[sursa foto]

© Iustina Dorobanțu, iunie 2018

Știi cum se stinge o lumânare?
Pâlpâie ușor, răsuflă din ce în ce mai rar, apoi dispare ca și cum nici nu ar fi fost.

Dar știi cum se aprinde flacăra?
Fix la fel.
Încet, încetișor, apoi strălucește din ce în ce mai puternic, ca și cum s-ar fi născut așa, ca și cum nici nu ar fi fost vreodată altfel.

[sursa foto]

© Iustina Dorobanțu, iunie 2018

Plouă mărunt și fin. Amurgul a cuprins lumea, culorile încă se mai schimbă, conturile dispar, stropii se aud mai puternic. Pe fundal, un foșnet al ploii; în prim-plan, fiecare picătură în parte. E atâta umezeală în aer, încât nările fac cu greu față provocării. Le simt umflate, gata să strige: stop! S-au estompat zgomote, imagini, simțăminte. Ploaia a luat controlul. Îmi vine să sar din locul meu și să alerg în mijlocul aleii, să mă învârt și să dansez desculță. Îmi vine să plâng de bucurie, să îmbrățișez pământul, să mă întind pe caldarâm și să adorm pentru un timp. Îmi vine să îmi ridic fruntea spre cer, să râd, să mă bucur, să îmi deschid palmele și să prind mulțimea de picături. Dar nu o fac, n-aș vrea să trezesc suspiciuni…

Plouă și asta este, pentru mine, cel mai minunat lucru. Să pice apa din cer, la propriu! Să lași apa să se ducă, să se scurgă printre pietre, să ia cu ea bune și rele, să nu-ți pese, căci știi că va fi din belșug! Nu cred că mă voi obișnui vreodată și poate că nici nu ar fi cumpătat să o fac. Dar, cât timp voi fi aici, mă voi bucura din plin!

∞

Fiecare zi pe care o închei este încă o minune ce mi-a fost dată să trăiesc. Dacă nu aș fi acceptat să vin aici, fără să știu nimic despre acest loc, cine știe unde aș fi ajuns. Și cred că nici ei nu aveau idee unde mă trimit. Părea mai degrabă un loc pustiu, nu splendoarea pe care am găsit-o. În fiecare seară, înainte să adorm, port cu mine câteva vorbe. Nu mai sunt demult cele cu care am plecat de Acasă, nu mai fug gândurile mele către Piatra ce mi-a fost dragă atâția ani. Rugăciunea mea este acum îndreptată spre zeii acestui Pământ, să-ncurce lucrurile de dincolo, dacă vor avea cum. Nu vreau să se repare nimic, nu vreau să ne cheme înapoi, eu nu vreau să mă întorc.

Sunt nopți în care visez departe, când tălpile îmi calcă din nou prin praful subțire așternut peste pietre încinse, sunt întinderi nemărginite și apusuri de foc, sunt locuri care îmi revin în gând de mi se zgribulește pielea. Dar mai e setea, oh, setea, și arșița și apoi este tot ce am simțit când am venit aici și am văzut pentru prima oară un lac, și am simțit cum Dumnezeu a făcut lumea în alt fel, parcă mai cu drag, iar mai apoi am aflat că există mai mult, și mări și oceane.

Oh, Piatră, iartă-mi trădarea! Dacă aș putea, ți-aș aduce și ție. Dacă aș putea, te-aș aduce aici. Dar știi bine că îmi este imposibil. Mă iartă și mă uită aici.

© Iustina Dorobanțu, iunie 2018

Ziua este toată Soare, Lumină, simțuri treze, detalii la îndemână și plăceri ce pot fi povestite fără perdea. Noaptea, în schimb, ține în balans reprezentări ambigue, dorințe ascunse, imagini născute din imaginație și degete ce se plimbă peste contururi, ghicind ce este, ce nu este. Ziua, expusă lumii în toată goliciunea sa, mândră și strălucind cu mult înainte de a i se recunoaște valoarea, vine și pleacă grăbită, păstrându-și ore întregi aceeași intensitate. Apoi, noaptea se răsfață în trei anotimpuri: căderea, domnia și risipirea. Doar norii se luptă să dea lumii variația culorii de-a lungul zilei, ca niște copii răzvrătiți împotriva bunicii. Neavând unde pleca, nici lacuri în care să se ascundă, rămân sus pe cer… iar noaptea îi ia în brațe, îi răsucește, îi aruncă, îi apropie, îi îmbracă în cenușiu înfocat, le cere pasiune, ei nu o oferă, îi îmbracă în aur, ei refuză, pufoșii sunt ca o prințesă pețită care visează un alt pretendent. Soarele îi arde, dar norii îl vor, Soarele îi fărâmă, dar norii i-au jurat loialitate. Noaptea cade întâi ușor, ștergând contururi, mascând culori, apoi instalând întunericul, câțiva îngrijitori aprind felinarele îndepărtate ale Universului, totul e necunoscut, e adânc, e departe și aproape, totul e vis și împlinire, e potențial infinit, cu gust de real. După ore întregi, noaptea se risipește ușor, ca un fum, întinde brațul spre Soare, ridicându-l peste lume, jucând spectacolul din urmă, plecăciunea actorului în fața publicului său. Dispare treptat, fără să dea explicații, fără să lămurească povestitorul dacă se simte precum amantul fugind pe geam sau copilul rușinat de prima notă mică.

∞

Despre Noapte și Lună, Ziuă și Soare. Capitolul III, Manualul despre Lume și impresii, al doilea raft, a cincea carte din partea stângă.

Un capitol scurt și nu tocmai edificator. Lămurește câte ceva, dar complică rău lucrurile ce păreau simple până ieri. Poate era mai bine să nu îl citesc. Sau să îl citesc, dar să nu încerc să-l povestesc. Poate…

© Iustina Dorobanțu, iunie 2018