dincolo de infinit, aici. T3.


Plouă mărunt și fin. Amurgul a cuprins lumea, culorile încă se mai schimbă, conturile dispar, stropii se aud mai puternic. Pe fundal, un foșnet al ploii; în prim-plan, fiecare picătură în parte. E atâta umezeală în aer, încât nările fac cu greu față provocării. Le simt umflate, gata să strige: stop! S-au estompat zgomote, imagini, simțăminte. Ploaia a luat controlul. Îmi vine să sar din locul meu și să alerg în mijlocul aleii, să mă învârt și să dansez desculță. Îmi vine să plâng de bucurie, să îmbrățișez pământul, să mă întind pe caldarâm și să adorm pentru un timp. Îmi vine să îmi ridic fruntea spre cer, să râd, să mă bucur, să îmi deschid palmele și să prind mulțimea de picături. Dar nu o fac, n-aș vrea să trezesc suspiciuni…

Plouă și asta este, pentru mine, cel mai minunat lucru. Să pice apa din cer, la propriu! Să lași apa să se ducă, să se scurgă printre pietre, să ia cu ea bune și rele, să nu-ți pese, căci știi că va fi din belșug! Nu cred că mă voi obișnui vreodată și poate că nici nu ar fi cumpătat să o fac. Dar, cât timp voi fi aici, mă voi bucura din plin!

Fiecare zi pe care o închei este încă o minune ce mi-a fost dată să trăiesc. Dacă nu aș fi acceptat să vin aici, fără să știu nimic despre acest loc, cine știe unde aș fi ajuns. Și cred că nici ei nu aveau idee unde mă trimit. Părea mai degrabă un loc pustiu, nu splendoarea pe care am găsit-o. În fiecare seară, înainte să adorm, port cu mine câteva vorbe. Nu mai sunt demult cele cu care am plecat de Acasă, nu mai fug gândurile mele către Piatra ce mi-a fost dragă atâția ani. Rugăciunea mea este acum îndreptată spre zeii acestui Pământ, să-ncurce lucrurile de dincolo, dacă vor avea cum. Nu vreau să se repare nimic, nu vreau să ne cheme înapoi, eu nu vreau să mă întorc.

Sunt nopți în care visez departe, când tălpile îmi calcă din nou prin praful subțire așternut peste pietre încinse, sunt întinderi nemărginite și apusuri de foc, sunt locuri care îmi revin în gând de mi se zgribulește pielea. Dar mai e setea, oh, setea, și arșița și apoi este tot ce am simțit când am venit aici și am văzut pentru prima oară un lac, și am simțit cum Dumnezeu a făcut lumea în alt fel, parcă mai cu drag, iar mai apoi am aflat că există mai mult, și mări și oceane.

Oh, Piatră, iartă-mi trădarea! Dacă aș putea, ți-aș aduce și ție. Dacă aș putea, te-aș aduce aici. Dar știi bine că îmi este imposibil. Mă iartă și mă uită aici.

26-iun-2018

 

© Iustina Dorobanțu, iunie 2018

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.