Ziua este toată Soare, Lumină, simțuri treze, detalii la îndemână și plăceri ce pot fi povestite fără perdea. Noaptea, în schimb, ține în balans reprezentări ambigue, dorințe ascunse, imagini născute din imaginație și degete ce se plimbă peste contururi, ghicind ce este, ce nu este. Ziua, expusă lumii în toată goliciunea sa, mândră și strălucind cu mult înainte de a i se recunoaște valoarea, vine și pleacă grăbită, păstrându-și ore întregi aceeași intensitate. Apoi, noaptea se răsfață în trei anotimpuri: căderea, domnia și risipirea. Doar norii se luptă să dea lumii variația culorii de-a lungul zilei, ca niște copii răzvrătiți împotriva bunicii. Neavând unde pleca, nici lacuri în care să se ascundă, rămân sus pe cer… iar noaptea îi ia în brațe, îi răsucește, îi aruncă, îi apropie, îi îmbracă în cenușiu înfocat, le cere pasiune, ei nu o oferă, îi îmbracă în aur, ei refuză, pufoșii sunt ca o prințesă pețită care visează un alt pretendent. Soarele îi arde, dar norii îl vor, Soarele îi fărâmă, dar norii i-au jurat loialitate. Noaptea cade întâi ușor, ștergând contururi, mascând culori, apoi instalând întunericul, câțiva îngrijitori aprind felinarele îndepărtate ale Universului, totul e necunoscut, e adânc, e departe și aproape, totul e vis și împlinire, e potențial infinit, cu gust de real. După ore întregi, noaptea se risipește ușor, ca un fum, întinde brațul spre Soare, ridicându-l peste lume, jucând spectacolul din urmă, plecăciunea actorului în fața publicului său. Dispare treptat, fără să dea explicații, fără să lămurească povestitorul dacă se simte precum amantul fugind pe geam sau copilul rușinat de prima notă mică.

∞

Despre Noapte și Lună, Ziuă și Soare. Capitolul III, Manualul despre Lume și impresii, al doilea raft, a cincea carte din partea stângă.

Un capitol scurt și nu tocmai edificator. Lămurește câte ceva, dar complică rău lucrurile ce păreau simple până ieri. Poate era mai bine să nu îl citesc. Sau să îl citesc, dar să nu încerc să-l povestesc. Poate…