am luat în braţe visul. l-am ţinut strâns lipit de mine toată noaptea. s-a făcut dimineaţă. lumina începe să se arate mândră, tot mai mult, anunţându-şi triumful asupra nopţii.

toţi cunoscuţii mei îşi eliberează visele. se duc pe drumuri diferite, fiecare în libertatea lui, fiecare în închisoarea sa sinistră. ei par a fi urmăriţi de varii himere ale zilei, aleargă după împliniri doar de ei înţelese. visele îi aşteaptă temătoare, neştiind ce le aşteaptă. oare va exista următoarea noapte?

eu nu-i dau drumul. încătuşaţi, eu şi visul meu păşim în zi. până la noapte.

foto Robert Mapplethorpe

stăpân al clipelor mele, mă joacă pe degete mereu. ziua în care am învăţat să-l citesc a fost ziua în care m-am pierdut.

mă urmăreşte de atunci ca un nebun… de la mână, de pe perete, din telefon, din colţul rece al monitorului. când nu mă urmăreşte el, îl caut eu. ştiu că totul se întâmplă acum, dar eu îl caut în atunci, odată şi în ce va veni.

capcana lui mi-am întins-o singură, în ziua în care am vrut să ştiu ce este.

foto Hanging by Maya Kellermann

mi-am prins degetul în uşă. de parcă nu aş fi ştiut că există o ordine bine definită a lucrurilor. că uşa nu se trage decât după ce mâna nu va sta în drumul ei către tocul de lemn. că mâna nu se lasă în urmă, de izbelişte, cu douăzeci de centimetri în urmă.

şi doare, oooh, doare!

mi-a tăiat respiraţia şi mi-am înghiţit ţipătul. un nod în stomac, încă unul. iar apoi conştientizarea durerii, împreună cu localizarea exactă a sursei.

şi ce frumos mă pregătisem pentru seara asta… şi aici, şi dincolo, era rost de ceva nou, ceva dulce, ceva iute, ceva personal, ceva după priceperea mea. doar câteva ajustări de formă mai erau necesare.

dar nu, vezi, nu e în viaţă după cum pregăteşti lucrurile, ci după cum se așează ele, după bunul lor plac…

îmi ştiu acum fiecare oscior, şi îmi cunosc mâna stângă mai bine decât pe cea dreaptă. mai ştiu că undeva, sub stern, stă pitit un burghiu. e acolo în aşteptare. o dată la câţiva ani, e ziua lui fericită. are ocazia să sfredelească şi o face de parcă n-ar mai exista ziua de mâine. apoi îşi pune un rânjet morbid pe faţă şi se întinde. stătea latent… da, a văzut cuvântul ăsta într-un dicţionar şi i s-a părut interesant. sper să-i placă şi alte cuvinte. o să-i spun piua! da, piua!

s-a dus seara. s-a dus şi durerea. s-a dus voia bună. s-au dus şi ideile. a venit o gaură neagră şi le-a înghiţit pe toate. pe mine m-a lăsat în pace, că nu terminasem de scris.

foto Ray Massey

am făcut un pas înapoi şi mi-am pliat gândurile. apoi am întins un picior şi am desenat un cerc prin aerul rarefiat. m-am sprijinit de braţul transparent al îngerului şi am stat în cumpănă înainte de următoarea mişcare. căutam simetria şi aveam să o găsesc în reflexia încă neformată.

imperceptibil, imaginea se forma în oglinda pe care o urmăream cu ochi flămânzi. legătura dintre noi era din ce în ce mai puternică, eu şi umbra mea, umbra mea şi reflexia ei, reflexia ei şi totul care deveneam.

simetrie, aşa cum mi-o doream, aşa cum doar ea mă putea defini.

foto