îmi caut echilibrul, negociez cu instinctele mele pentru a-mi obține starea de împăcare. dar echilibrul meu nu-i al meu. realizez asta și totuși încerc să mă păcălesc. poate merge. poate pot să îmi vorbesc despre menținerea echilibrului și să mă conving. poate reușesc să cred că îmi stăpânesc destinul, că am la îndemână instrumentele cu care trebuie să lucrez și că știu să le folosesc. mă caut la cap, în cap, degeaba. dar încerc. poate tehnica keep calm and relax merge. poate am un colț de lume în care să mă pot retrag și să încarc bateriile uzate, ca mai apoi să revin fabuloasă, mirobolantă, wow.

poziție de lotus. inspir, expir, sunt. pace. liniște. bine.

apoi reapare gândul ăla mârșav. echilibrul e o iluzie, îmi zic vocile. și eu știu că vocile nu există, dar mereu mă pot încrede în ele.

echilibrul meu e oglinda a ceea văd alții în mine. culeg informații răsfirate despre ce sunt, cum sunt. le pun cap la cap, le adun, le scad pe cele pe care nu vreau să le văd. îmi privesc în ochi criticii și port o conversație mută despre mine. o prefer unei discuții reale, rostite. aleg ce vreau, ce suport. aleg din mult mai mult decât aș vrea să știu. și atunci mă dezechilibrez. vertij. atac de panică. până la je m-en fiche, mă clatin de câteva ori.

și de-ar fi doar asta… dar atacurile continuă. cele mai grele sunt cele din interior. o inimă zdrobită, un plămân afumat și un stomac tăiat de ulcer. ca să fie cât mai rău, toate împreună. poate scap doar cu un coșmar de data asta. n-am probleme, acum. dar nu se știe niciodată.

mă destăinui. iar tu, cititorule, te confrunți cu demonii tăi. citești și nu te-ai hotărât dacă să te identifici sau nu cu personajul. dar rezonezi. fior. recitești cu voce tare. la persoana I singular. nimic nu a fost despre mine, închipuită prințesă albastră.

am stat ascunsă sub pod, să nu mă plouă. mă bucuram că am putut ajunge acolo înainte ca ploaia să înceapă. priveam picăturile mari, care cădeau cu poftă, muşcând aerul.

le-am privit un timp, apoi am ieşit direct în ploaie, acolo puteam să plâng fără să mă ştie nimeni. lacrimile puteau trece drept picături rătăcite pe obraji. şi nu plângeam singură, asta era extraordinar. plângea tot cerul cu mine. doar ochii să nu mă trădeze, asta era singura mea grijă. masca zen să nu-mi pice de pe faţă, ca să pot rămâne acolo, în plină stradă. să treacă oameni grăbiţi pe lângă mine, fără să mă bage în seamă.

savuram senzaţia de libertate, de fac ce vreau şi nu îmi pasă. simţeam cum hainele încep să se înmoaie şi să se răcească. ar fi trebuit să fie un disconfort, o ştiam, dar nu era nici pe departe aşa. era bine.

când ploaia s-a oprit, a luat cu ea orice urmă de tristeţe. cele rele să se spele… şi duse au fost.

exersez mersul de-a buşilea, mersul în jos, mersul de-a latul, mersul oriunde, mersul nicăieri. în mod special mersul nicăieri. e singurul cu care pot ajunge oriunde.

singurul motiv pentru care nu m-a dus prea departe ultima dată a fost gândul. gândul la „unde”, gândul la „cum„, gândul concret la obiective şi rezultate. şi totul s-a dus pe apa sâmbetei instant.

m-a afectat, m-a deprimat, m-a tras în jos. a dat cu mine de toţi pereţii, apoi s-a aşezat picior peste picior pe scaunul uitat în colţul umbrit al încăperii. şi-a încrucişat mâinile şi s-a prins în rol de observator. acum stau în faţa lui şi-l privesc. iar gândul joacă tare, stă mândru şi pune la bătaie singurul as din mânecă: intimidarea.

eu-de-ieri n-aş fi jucat sfidarea. eu-de-azi, o fac. şi privesc gândul fix în ochi. de azi nu se mai pune cu mine. de azi merg unde vreau.

am redeschis festivalul de zâmbete. vreo trei de vânzare, două de dat cu împrumut, toate în bâlciul de ici, de colo. noul sezon are un farmec aparte. sforile mai întinse, încheieturile mai unse, vocile mai asortate. orchestra nu se opreşte în loc, cântă, cântă, cântă până la capătul sunetelor şi dincolo de ele. o notă nouă, şi încă una, şi încă… nu e nimic mai potrivit decât sentimentul de timp-spaţiu plin care îmi inundă venele. ca un sirop fin de trandafiri, ca o îmbrățișare adolescentină.

teatru ambulant de păpuşi inexistente, pe dinafară – pentru priviri neavenite.

totul şi mai mult de atât, pe dinăuntru – pentru suflete peste care a pus stăpânire miracolul.

foto

ce va rămâne după ce vom fi terminat de spus toate cuvintele din lume? când toate propozițiile posibile vor fi fost rostite? toate ideile articulate, prelucrate, perfecționate, dezarticulate. toate teoriile expuse, elogiate, defăimate şi desființate.

nimic de adăugat, nimic nou de luat aminte.

vid.

apoi renaştere.
doar gând. vom fi gând.
şi vom arunca gânduri unii către alţii până ce le vom epuiza şi pe acestea.

posibila urmare de după tăcerea gândurilor nu poate fi nici măcar închipuită acum.

cu toate astea, înainte de graiul articulat a existat ceva. ori nimic, ori totul. şi dacă a fost totul, ce abominabilă faptă ne-a condamnat la amnezie?

ciclicitate.
cerc închis. antonim cu infinit.
două cercuri tachinându-se. egal infinit.

foto

într-un scurt răgaz de tăcere, fata smulse pagina din caiet şi o mototoli. rămase aşa, cu ghemotocul de hârtie în mână, preţ de mai multe minute. privirea ei, pierdută dincolo de fereastra spre care avea ochii aţintiţi, alerga prin păduri pline de necunoscut.

ceasul din perete rupse tăcerea, din nou. cucul anunţa o nouă oră. miniatură cioplită în lemn, îşi făcea datoria sărind ţanţoş din cutia prinsă de perete.

apoi tăcere, din nou. fata aruncă ghemul de hârtie la coş. o făcu uşor, cât să nu tulbure liniştea recent instalată. se răsuci uşor în folotiu, ca ochii să se poată agăţa mai uşor de fereastră. oare aştepta vreun sunet anume, care avea să o anunţe ceva? erau greu să-ţi faci o idee despre ce i-ar putea trece prin cap. puteai doar să o priveşti şi să încerci să anticipezi următoarea mişcare sau neclintire. ca spectator, nu aveai nici dreptul de a interveni în povestea ei, în legătura ei intimă cu tăcerea. şi erai condamnat la propria ta tăcere, profundă, fără reverberaţii. nimic care ar putea să-i perturbe curgea normală a întâmplărilor. tăcut, spectator într-o imensă sală de teatru cufundată în întuneric. câteva zeci de metri mai încolo, pe scenă, ea. asculţi tăcerea, împreună cu ea. urechile tale încearcă să prindă cel mai fin indiciu care ar putea să se strecoare dinspre fereastră.

ceasul rupe din nou amorţirea încăperii. biip-biip-biip-biip… rece. ţipător. şi se opreşte.

fata se ridică, face câţiva paşi şi lasă caietul pe birou. se răzgândeşte. îl pune într-un sertar, răsuceşte cheia. amintiri ferecate pentru un timp? scrisori? un jurnal? simple pagini goale? ce se află în caiet, este secretul ei. liniştea ei perfectă umple din nou tot spaţiul. în ciuda lipsei oricărei mişcări sau a sunetelor îngheţate, e ceva reconfortant în această tăcere. e un fel de plăcere care se cere consumată. începi să o înţelegi. nu mai taci pentru că trebuie, ci pentru că simţi. raţiunea îţi spune că tăcerea ta e altfel decât tăcerea ei. nu veţi vedea aceleaşi lumi prin fereastra camerei.

ceasul zbârnâie de sub cele două urechiuşe metalice.

reacţia ei e aproape imperceptibilă. dar ţi-e cunoscută, nu doar din toate orele petrecute privind-o. ci pentru că liniştea e acum şi a ta.

– ceva nou? păstrând pe jumătate starea de reverie, te întorci către înlocuitorul tău.

– nu, nimic. veghe uşoară! îi zici politicos, în timp ce te ridici şi te îndrepţi spre uşă. ţi se înfiripă totuşi un gând: dacă n-ai fost singurul supraveghetor care a înţeles? dacă şi restul… şi atunci, de ce nu au spus nimic?

pentru că toţi vin să-i savureze liniştea…

foto

macii mei

înnodau vorbe cu un inorog nălucă

macii mei

mi i-ai cules de vii

macii mei

erau un tablou de o clipă

macii mei

au pierdut

tot

macii mei, vaza mea, dragostea ta, complimente, suflarea lor de pe urmă. un tablou preț de cât ne rămâne în minte. studiu de caz. unde se formează amintirea, unde ajunge pierderea. nu recuperezi clipa. cândva departe, ani încolo, trăiești cinci secunde de intensitate sezonieră. în luna macilor, pasaje de visare lucidă. adaugi ceva nou, înlături ceva vechi. retina anticariatului tău de amintiri suprascrie memoria clipei de start. pacientul zero, anulat și reînființat an de an. ești propria ta versiune actualizată. upgrade de sistem, ecran albastru, puncte roșii. maci. o mulțime de maci.

acolo de unde a pornit totul.

foto

vechiul aparat de radio e dus în pod. nu l-am pornit de câțiva ani. din când în când mă apucă nostalgia. atunci trag de pe el cearșaful vechi, îi mângâi lemnul cireșiu și pânza din dreptul difuzorului. îmi aduc aminte cum îi răsuceam butoanele, alergând de la un post la altul. leipniz. berlin. moscova. vorbe. teatru. vals. meteo. nu stau să le ascult. bunica mă privește cu drag și își petrece degetele prin părul meu. nu-mi zice nicio vorbă, nu-mi spune să mă opresc la vreun anume post. o simt cum îi vine să mă ia în brațe, să mă ferească de tot răul din lume. dar nu o face. felul ei de a purta de grijă e altul. ea știe că nu-i ușor. ea are un frate neîntors din război, pierdut pe front. și-a dat ultima suflare cu mâna pe afet, privind în ochi dușmanul, sau poate a fost aruncat în friguroasa siberie și își duce bătrânețile departe de familie, rupt de ai lui de la optsprezece ani. acum e amintirea unei amintiri și poate doar în ceruri pășește mândru în pas de marș alături de camarazii săi. vremurile grele au rupt prea mult din oameni… i-au dezrădăcinat, i-au dezmembrat, au mutilat natura curioasă a omului. care are să-mi fie care aventura vieții mele, ce meleaguri am să descopăr, ce plante am să prind eu la ierbar, ce peșteri am să pătrund, neștiute de nimeni? sunt un mic utilizator de google maps care a pierdut tot ce ar fi putut avea mai de preț. incompatibil sufletește cu tehnologia pe care o folosește. ciung de bucurii. un mâncător de pixeli care colindă munții prin poze cărora le dă like după like, în timp de fundul de afundă în fotoliul de piele ecologică. un bolnav de orgoliu și ipocrizie, care nu-și mai aduce aminte nimic despre valorile adevărate, de parcă memoria i-a fost acoperită cu un giulgiu. opac, cu urzeala bine bătută, pare că a pus sub tăcere conștiința.

radioul stă mărturie că au fost vremuri când el aducea în cameră sunete în surdină. o fetiță și o bunică schimbă vorbe și priviri. bunica știe că în exemplul pe care îl dă ea însăși stă puterea de peste ani a fetiței. știe oare bunica de lacrimile care vor curge pe obrajii fetiței când, peste ani, va mângâia o veche cutie de radio? de teama de rău, care nu a părăsit-o? de speranțele născute din raze imaginare de soare? de toate călătoriile, aventurile și descoperirile care au ajuns sub preș, pitite și înghesuite de griji? în numele progresului cimentului, industriei și a mulțimii nule? de puterea de auto-vindecare găsită într-un blog?

pornesc radioul… recviem. ce altceva mai potrivit?

foto

duzina de cuvinte a fost prinsă în multe alte gânduri, iar toate se regăsesc la psi.

că nu ne naştem egali, asta e clar. o ştim şi, fie că ne place sau nu, o acceptăm și învățăm să trăim cu asta. dar asta nu e vreo discuţie de purtat în acest loc pe care l-am dedicat strict vorbelor și imaginației.

cu toate acestea, există ceva ce merită spus. lupta pentru micşorarea diferenţelor care ne despart, încurajarea cititului şi susţinerea celor care îşi doresc ceva mai bun în viaţă. ei, copii fiind, poate că nici nu realizează încotro se îndreaptă, ci o fac la nivel intuitiv.

cititul dezvoltă mintea, înţelegerea, bunul simţ, măsura lucrurilor. cititul se întâmplă în timp real, nu contra cronometru. cititul lasă timp de gândit, nu dă mură-n gură. cititul dezvoltă imaginaţia şi forţa creativă a individului, nu vizează doar stimularea simţurilor de percepţie.

eu nu am citit cât ar fi trebuit, copil fiind, şi nu am dezvoltat suficient de bine acest obicei nici ca adult. cel puțin așa consider eu, prin comparație cu cunoscuții mei și am un oarecare sentiment de rușine când recunosc că anumite cărți nu au făcut parte din lectura mea. de aceea, consider că un astfel de demers, cum este Semn spre carte, trebuie susţinut. nu sunteţi mulţi cei care ajungeţi aici, şi statistic vorbind cel mult o cincime dintre vizitatorii curenţi vor parcurge acest text până pe 15 mai. dar pe voi cei care aţi ajuns să citiţi aceste rânduri, vă rog să mai daţi sfoară-n ţară, să reamintiţi. ştiu că unii o faceţi deja. votul dat în Țara lui Andrei poate fi un suport financiar necesar acestei acțiuni.

eu cred că acest proiect vizează pe termen lung calitatea unei naţii. nu vă rezumaţi la a privi doar din perspectiva bucuriei unui copil sau a şansei sale. nu este şansa acelui copil, este şansa noastră ca popor să ne ridicăm oamenii, să îi creştem frumos, să le deschidem mintea. promovarea nulităţilor nu va dispărea de la o zi la alta (că doar are atâtea beneficii comerciale şi politice), aşadar lupta este de lungă durată şi are nevoie de susţinere morală şi financiară, de perseverență, de încredere, de convergenţă a eforturilor și nu în ultimul rând de notorietate.