focul de la S

glas de toamnă-n miez de vară 
aparențe ce înșeală…
vântul bate, duce ploaia,
la cuptor deschisă-i gura.

În zilele în care natura își lasă elementele să-i alunece printre degete, la ce te gândești mai întâi? La tine, la cei dragi, la cei loviți de soartă?

Departe de focul ce se joacă și doar, mă văd chiar acum cum scriu și îmi permit să îmi rostogolesc gândurile. În astfel de clipe vin rapid în minte tot felul de semnale de alarmă și reamintiri… a ceea ce nu ar trebui omis vreodată: să trăim prezentul, nu trecutul, să ne bucurăm de ceea ce avem, să prețuim, să fim recunoscători, să îmbrățișăm des, să iubim mult, să fim acum tot ceea ce ne dorim să fim. Și pe lângă toate acestea, mereu să avem omenia la noi, să fim de folos, să facem ceea ce putem pentru această lume și să nu ne fie frică să facem și atunci când nu știm cum. Asta am învățat astăzi de la cineva – nu trebuie să știi de bun început cum, ci trebuie să acționezi, să faci primul pas. Apoi lucrurile se leagă.

în tăcere

E dincolo de mine, undeva în adânc,
o făptură ce tace și-o face profund.

Când își vorbesc din priviri, oamenii nu mai au nevoie de cuvinte. Sau poate că au, ca niște mângâieri ce urmează conturul obrajilor și coboară de-a lungul gâtului, până spre claviculă. Acolo vibrează ușor, ca un arc surprins de un fluture. Ca un dans în care este nevoie de doi, dialogul se construiește pas cu pas, suflare cu suflare, bătaie de inimă cu bătaie de inimă.

Ce simplu este jocul acesta când e vorba de mai mult de unul…

Ce greu devine când totul se poartă într-o singură făptură… când vocile îi amuțesc, când tăcerea cuprinde întregul, când nici măcar monologul nu mai prinde grai. Liniștea acoperă toată lumea sa, precum un cearceaf imens, întins de pretutindeni până nicăieri. Dar, cine știe, poate că tăcerea are un sens, poate că tăcerea vindecă, poate că nerăspunsul este cel mai potrivit, poate că acolo, în abisul ce pare înfricoșător, sunt toate răspunsurile lumii, și poate că toate vor ieși la suprafață când vor primi înapoi același nerăspuns.

 

© Iustina Dorobanțu, iulie 2018

ritm, ne-

Simt cum Pământul s-a oprit în loc
și timpul îmi încetinește pașii.
Sesizezi? Dar noi ne continuam marșul.

Ascult cadența decantând secunde
precum ace de ceas din altă lume.
Auzi? Să spargem liniștea care doare.

Viața ne cere să stăm cu clipa în loc
dar noi întindem timpul.
Îl vezi? Precum elasticul pe după glezne.

Ca și cum mersul nostru
sau jocul și dansul pornesc lumea.
Le bagi de seamă? N-au cum schimba ceva.

17-iul-2018

 

© Iustina Dorobanțu, iulie 2018

dincolo de infinit, aici. T7.

Am alergat mult în ultimul meu vis. Aveam picioarele lungi, mult prea lungi pentru corpul pe care îl susțineau. Țin minte că asta am remarcat din prima clipă: proporțiile nepotrivite. Apoi mi-am dat seama că priveam deopotrivă în față și în spate. Mi-era greu să corelez informațiile între încotro mă îndreptam și ceea ce vedeam, mai ales că înaintam foarte rapid. Ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, după câteva minute am dat de un ochi de apă. Și m-am putut vedea, așa cum mă scutiseră până atunci ochii mei cei preacuprinzători.

Am simțit cum frica îmi împietrește simțurile, cum mi-e respirația rece, cum mă simt gol pe dinăuntru. Gol de viață, gol de tot ceea ce știu, gol de tot ceea ce cred. Și în pustiul acela, mă așteptam să înlocuiesc necunoscutul cu ceva nou, poate nu confortabil, poate chiar deloc pe gustul meu, dar să fie ceva palpabil și să înțeleg ce mi se întâmplă. Dar ceea ce îmi doream întârzia să apară. Aveam doar semne mari de întrebare, dublate de o teamă puternică. Și simțeam cum, pe măsură ce se scurg minutele, întrebările dispar. Înțelegeam că odată ce mă acceptam, se așternea în mine pacea, de parcă redeveneam ceea ce eram și crisparea mea de mai devreme era doar o zvârcolire într-un coșmar pe care nu aveam să îl înțeleg, iar asta era deja doar o constatare care mă lăsa rece.

Țipa ceva în mine, undeva într-un străfund îndepărtat, fără credibilitate. Pentru ce l-aș fi ascultat? Dar țipa și lovea fără oprire și am avut pentru câteva clipe un impuls de a afla ce este. Nu mă interesa în mod normal așa ceva, dar ceva m-a împins să o fac. Era o stare ciudată, aveam mai apoi să îmi dau seama că simțisem curiozitatea, dar… făptura care eram atunci nu o știa și nu o putea numi.

Iar curiozitatea a fost minunea de care aveam nevoie. Mi-am adus treptat aminte de mine, de mâinile și picioarele mele, m-a cuprins din nou teama și disperarea și am realizat, în sfârșit, că sunt în vis! Ce coșmar teribil, dar ce bine că este doar atât! Iar când mintea a înțeles, a dat câteva coate mușchilor, am tresărit și m-am putut trezi.

Inima îmi bate tare, iar frica încă este cu mine. Sentimentul de a fi scăpat de acolo este de neprețuit, dincolo de orice amintiri urâte din care au rămas crâmpeie care se estompează. Cearșaful este ud, plin de transpirație și lacrimi. Nu-mi amintesc să mai fi avut vreodată un asemenea vis, care să mă îngrozească atât de mult. Iau cearșaful de pe pat, să-l duc direct în mașina de spălat. Între secunda în care am început să îl trag și cea în care a ajuns pe jos, am văzut cum din umed devine ud, cum apa de pe el câștigă câțiva centimetri, cum balta se întinde acum la picioarele mele, murdară și mirositoare. Cum îmi aplec privirea în jos, mă văd din nou oglindit… și respirația mi se taie și e din nou rece. Simt că nu mai știu nimic, că sunt și una și alta, și eu și eu, adică și eu fata și eu arătarea, simt că așa e normal, că așa a fost mereu. Sunt confuză și în mine se instalează disperarea. Simt o durere îngrozitoare în zona capului, însoțită de un zgomot puternic și apuc să mă gândesc că sunt probabil legate de faptul că am căzut în balta de sub tălpile mele, plină de mâzgă, devenită prea lunecoasă pe podeaua mea.

Mă trezesc încă o dată (deci înainte când mă trezisem eram încă în vis?!) și recunosc, în sfârșit, în detaliu, camera mea de la subsol, îmi recunosc mâinile și hainele în care sunt îmbrăcată. Ceva se aude în spatele meu, ceva ce am cunoscut recent și mă îngrozește. Nu, nu se aude din spatele meu, ci din mine. Este încă parte din mine.
Nimic nu este adevărat! Tip și urlu. Nu, nu, nu! Pe mine mă cheamă Amanda, pe mine mă cheamă Amanda, pe mine mă cheamă Amanda, locuiesc aici de când mă știu. Eu sunt Amanda și doar am visat urât. Mă ridic în picioare, nu mai stau o secundă astăzi aici. Îmi fixez ochii pe scară, pe ușa de la capătul ei, pe clanță, și pe tot ce știu că este dincolo de ușă. Cu toată forța de care dispun, comand picioarelor mele să se îndrepte în viteză spre ușă, orice ar credea ochii că văd sau urechile că aud.

 

© Iustina Dorobanțu, iulie 2018

dincolo de infinit, aici. T6.

Unele întâmplări încep să se lege. Vezi cum curg unele din altele. Simți că ești parte a unui plan mai mare ca tine. Te depășește. Și te onorează să fii parte. Nu înțelegi însă totul, iar asta îți creează o senzație de disconfort. Sensibilitate la nou, îți zici. „E ca și cum aș avea o nouă pereche de ochi și, în plus, nici nu e fixată bine între cele două noi orbite care și-au făcut loc pe sub tâmple.” Da, scuza clasică! Treci de ea.

Întrerup vocea. Iau o gură de nou, de voie bună, privesc puțin în zare. Vorbesc prea mult cu mine. Și nici nu mai știu care sunt eu și care eu. Devine obositor când dialogul este prea accelerat. M-am săturat de reproșuri.

Vreau să mergem alături pe drumul ăsta, îți zici. Împreună, ca o familie. Și tu să mă susții, și eu pe tine, și tot așa. Nu contează că tu vezi luna, iar eu când privesc văd soarele. Nu contează că eu văd marea la picioare, iar tu o vezi sus. Sunt doar diferențe de percepție. Sunt fix același lucruri sus sau jos pe unde trecem. Nu ne-au așteptat pe noi să le spunem ce să fie pentru ca să fie. Și nici nu o să dispară dacă nu le numim. Doar noi ne facem mici, tot mai mici, și mai mici când ne certăm și batem pasul pe loc. Și ne decolorăm și ne subțiem de ne poate lua vântul din loc. Nu prindem rădăcini nici măcar în noi înșine.

Iar când dialogul a încetat să existe, când nu-ți mai răspunzi, tu continui să vorbești. Când ai liniștea pe care ți-ai dorit-o, o spargi în bucăți. Pentru că nu știi ce să faci cu ea. Obiceiurile vechi sunt ca niște șanțuri adânci prin care curge apa în jurul castelului tău de fildeș. Trebuie poduri noi, dacă vrei alt drum. Trebuie să construiești. Și să nu te oprești până nu sunt toate noile poteci gata, chiar dacă ți se par inutile, căci vezi cum seacă apa. Nu, până nu va fi secat de tot, până nu-ți vor fi noile drumuri bătătorite, nu te opri.

Iar într-o seară târzie, la ceas de apus, te vei așeza pe pământ, tu cu tine, și vei privi în liniște răsăritul și lumea și tot ce mai vrei și veți vorbi mult, uneori vocile se vor suprapune spunând același lucru, alteori vor fi diferite, și în alte dăți veți tăcea lung. Veți fi prieteni, mergând împreună pe drumuri noi, descoperind și bucurându-vă de tot.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2018