Am alergat mult în ultimul meu vis. Aveam picioarele lungi, mult prea lungi pentru corpul pe care îl susțineau. Țin minte că asta am remarcat din prima clipă: proporțiile nepotrivite. Apoi mi-am dat seama că priveam deopotrivă în față și în spate. Mi-era greu să corelez informațiile între încotro mă îndreptam și ceea ce vedeam, mai ales că înaintam foarte rapid. Ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, după câteva minute am dat de un ochi de apă. Și m-am putut vedea, așa cum mă scutiseră până atunci ochii mei cei preacuprinzători.
Am simțit cum frica îmi împietrește simțurile, cum mi-e respirația rece, cum mă simt gol pe dinăuntru. Gol de viață, gol de tot ceea ce știu, gol de tot ceea ce cred. Și în pustiul acela, mă așteptam să înlocuiesc necunoscutul cu ceva nou, poate nu confortabil, poate chiar deloc pe gustul meu, dar să fie ceva palpabil și să înțeleg ce mi se întâmplă. Dar ceea ce îmi doream întârzia să apară. Aveam doar semne mari de întrebare, dublate de o teamă puternică. Și simțeam cum, pe măsură ce se scurg minutele, întrebările dispar. Înțelegeam că odată ce mă acceptam, se așternea în mine pacea, de parcă redeveneam ceea ce eram și crisparea mea de mai devreme era doar o zvârcolire într-un coșmar pe care nu aveam să îl înțeleg, iar asta era deja doar o constatare care mă lăsa rece.
Țipa ceva în mine, undeva într-un străfund îndepărtat, fără credibilitate. Pentru ce l-aș fi ascultat? Dar țipa și lovea fără oprire și am avut pentru câteva clipe un impuls de a afla ce este. Nu mă interesa în mod normal așa ceva, dar ceva m-a împins să o fac. Era o stare ciudată, aveam mai apoi să îmi dau seama că simțisem curiozitatea, dar… făptura care eram atunci nu o știa și nu o putea numi.
Iar curiozitatea a fost minunea de care aveam nevoie. Mi-am adus treptat aminte de mine, de mâinile și picioarele mele, m-a cuprins din nou teama și disperarea și am realizat, în sfârșit, că sunt în vis! Ce coșmar teribil, dar ce bine că este doar atât! Iar când mintea a înțeles, a dat câteva coate mușchilor, am tresărit și m-am putut trezi.
Inima îmi bate tare, iar frica încă este cu mine. Sentimentul de a fi scăpat de acolo este de neprețuit, dincolo de orice amintiri urâte din care au rămas crâmpeie care se estompează. Cearșaful este ud, plin de transpirație și lacrimi. Nu-mi amintesc să mai fi avut vreodată un asemenea vis, care să mă îngrozească atât de mult. Iau cearșaful de pe pat, să-l duc direct în mașina de spălat. Între secunda în care am început să îl trag și cea în care a ajuns pe jos, am văzut cum din umed devine ud, cum apa de pe el câștigă câțiva centimetri, cum balta se întinde acum la picioarele mele, murdară și mirositoare. Cum îmi aplec privirea în jos, mă văd din nou oglindit… și respirația mi se taie și e din nou rece. Simt că nu mai știu nimic, că sunt și una și alta, și eu și eu, adică și eu fata și eu arătarea, simt că așa e normal, că așa a fost mereu. Sunt confuză și în mine se instalează disperarea. Simt o durere îngrozitoare în zona capului, însoțită de un zgomot puternic și apuc să mă gândesc că sunt probabil legate de faptul că am căzut în balta de sub tălpile mele, plină de mâzgă, devenită prea lunecoasă pe podeaua mea.
Mă trezesc încă o dată (deci înainte când mă trezisem eram încă în vis?!) și recunosc, în sfârșit, în detaliu, camera mea de la subsol, îmi recunosc mâinile și hainele în care sunt îmbrăcată. Ceva se aude în spatele meu, ceva ce am cunoscut recent și mă îngrozește. Nu, nu se aude din spatele meu, ci din mine. Este încă parte din mine.
Nimic nu este adevărat! Tip și urlu. Nu, nu, nu! Pe mine mă cheamă Amanda, pe mine mă cheamă Amanda, pe mine mă cheamă Amanda, locuiesc aici de când mă știu. Eu sunt Amanda și doar am visat urât. Mă ridic în picioare, nu mai stau o secundă astăzi aici. Îmi fixez ochii pe scară, pe ușa de la capătul ei, pe clanță, și pe tot ce știu că este dincolo de ușă. Cu toată forța de care dispun, comand picioarelor mele să se îndrepte în viteză spre ușă, orice ar credea ochii că văd sau urechile că aud.
© Iustina Dorobanțu, iulie 2018
Prinţesa Albastră 