E dincolo de mine, undeva în adânc,
o făptură ce tace și-o face profund.

Când își vorbesc din priviri, oamenii nu mai au nevoie de cuvinte. Sau poate că au, ca niște mângâieri ce urmează conturul obrajilor și coboară de-a lungul gâtului, până spre claviculă. Acolo vibrează ușor, ca un arc surprins de un fluture. Ca un dans în care este nevoie de doi, dialogul se construiește pas cu pas, suflare cu suflare, bătaie de inimă cu bătaie de inimă.

Ce simplu este jocul acesta când e vorba de mai mult de unul…

Ce greu devine când totul se poartă într-o singură făptură… când vocile îi amuțesc, când tăcerea cuprinde întregul, când nici măcar monologul nu mai prinde grai. Liniștea acoperă toată lumea sa, precum un cearceaf imens, întins de pretutindeni până nicăieri. Dar, cine știe, poate că tăcerea are un sens, poate că tăcerea vindecă, poate că nerăspunsul este cel mai potrivit, poate că acolo, în abisul ce pare înfricoșător, sunt toate răspunsurile lumii, și poate că toate vor ieși la suprafață când vor primi înapoi același nerăspuns.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2018