Și dacă ne-am accepta atemporalitatea?

Să uităm ideea de a ne mai simți vreodată contra-cronometru. Să ne trezim dimineața fără alarmă. Să luăm micul dejun în liniște și apoi să ne vedem de treburile zilei. Să ne întoarcem acasă când e timpul să o facem, după cum o simțim, nu pentru că un ceas spune că s-a terminat programul de lucru, nu după cum „trebuie”.

♣

Și nu zic să ne facem de cap de să crape economia, nicidecum.
Ci să ne recâștigăm libertatea și odată cu ea să învățăm măsura timpului.

Există procese care trebuie monitorizate prin minute, ore, săptămâni. Pentru producție, pentru cercetare, pentru vânzări. Există anotimpuri. Pentru turism, pentru sport. Ok, pe-astea le putem lăsa cum sunt.

⊥

Iar odată ce noi ținem măsura timpului, și nu timpul ne ține măsura, îl vom putea folosi după cum avem nevoie, în doze mai mari sau mai mici, poate chiar mai lăsăm de pe o zi pe alta.

E suficient, de plin, îl avem. Dar o știm?

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

Și dacă ar trebui să justificăm toate alegerile?

Dacă pentru orice am face, pentru orice presupune o alegere, ar trebui să avem un „pentru că” clar, disponibil imediat, fără ezitări?

♣

O albinuță mică mi-ar sta pe umărul stâng. Mi-ar cere justificare pentru fiecare alegere, cât de mare, cât de mică. Niciun gest nu ar fi gratuit, nicio vorbă nu ar fi aruncată aiurea. Albinuța veghează și mă ia la întrebări. Iar răspunsul trebuie să fie exact, niciodată evaziv. Niciodată lăsat pe mai târziu. Și în niciun caz stupid fără de logică.

De la felul de ceai ales de dimineață, la felul cum am zis noapte bună. Pentru toate trebuie să am un pentru că.

♣

Aș face totul cu maximă responsabilitate. Nu că acum nu ar fi așa. Doar că acum îmi asum din start consecințele, orice ar fi acelea, pentru tot ceea ce fac. Dacă însă ar trebui să justific fiecare faptă, cum aș putea oare justifica una stupidă? Aș alege mereu varianta cea mai potrivită.

⊥

La primul pentru că fără noimă, albinuța se încruntă.

La al doilea, tușește.

La al treilea, ac. Fatal.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

Și dacă am trăi o simbioză? Una… aparte. Senzorială. Intimă până ultimul ungher ascuns al minții.

ca paranteză. sau motto.

Suntem ceea ce facem când nu ne vede nimeni.

♣

Dar să vă povestesc despre simbioza în care vă arunc astăzi… Ne arunc… Veniți sau fugiți.

Simbioză de 2. Doi, oameni. Variante? el și el, el și ea, ea și el, ea și ea. Simbioză de un minut, de o oră, poate de-o vacanță de weekend.

Închide ochii și gândește-te la diverse momente ale zilei, ale tale, ale întâmplărilor tale. Apoi deschide ochii, da? 🙂 Că n-am făcut fișier audio, e doar în scris 🙂

În afara momentelor tale de singurătate, ai pe cineva în preajmă. Dacă te gândești bine, ai mereu pe cineva în dreapta. Sau ești în dreapta cuiva. Simbioză de dreapta. Chiar și când nu e cineva în apropiere, în linie dreaptă imaginară, mereu e cineva în drepta – chiar de ar fi kilometri distanță. Și pentru fiecare om care este de-a lungul timpului în dreapta ta, există un „dreapta” al său.

Simbioza, între tine și dreapta ta.

N.B. Pe măsură ce mergi, ce te întorci pe loc la piruete, cel din dreapta se schimbă, se fac noi conexiuni, se schimbă grupele de câte doi conectați. Simbioza creată nu este fixă. Precum și tu ești simbiotul cuiva, apoi al altcuiva și tot așa. E dinamic. Și dinamica asta este naturală, o trăiești din totdeauna. Interacțiunile diverse, schimbătoare sunt normale. Nivelul atenției este ridicat, ritmul este alert. Și așa și este  natural și nu ai schimba asta pentru nimic  în lume.

Nu ai schimba, pentru că așa trăiești, așa vezi, așa știi cum să înaintezi. Și aici abia vine partea interesantă, pentru care… trage aer în piept. 🙂

♣

Ochii tăi nu văd în fața ta. Pentru tine vede simbiotul tău. Vede și îți transmite. Când să traversezi, cum să alegi pixul verde de la raft în magazin, imaginile filmului pe care îl vezi, ochii iubitei, buzele iubitului, ecranul calculatorului de la birou și literele ce compun emailul șefului, ochii mamei, icoana cu Maica Domnului, răsăritul, pielea ta sub apa rece la duș, accidentul, noaptea, întreaga ta viață.

Și știi tot ce ai de făcut fără să vezi cu ochii tăi în fața ta, dar știi tot ceea ce ai nevoie din ceea ce-ți transmite simbiotul tău din dreapta.

Iar tu, la rândul tău, vezi în locul celui din stânga ta și îi transmiți tot.

Primești și transmiți informație. Cât mai clar. Nu există unitate de măsură pentru această claritate. Doar calitate maximă.

Primești și transmiți informație. Nealterată, fără judecată, fără opinii personale.

Ești, la propriu și la figurat, gol în fața celuilalt. Și la fel de gol și sincer ți se înfățișează un altul, ție. Și abia ce formezi o conexiune, știi că în orice clipă se rupe firul și urmează altă conexiune, alt simbiot, alți ochii care văd pentru tine, altă priveliște despre care trebuie să povestești.

⊥

Dacă de mâine lucrurile ar sta așa, cum ar fi? În cât timp nu te-ai simți vulnerabil(ă)? În cât timp ai învăța să nu judeci ceea ce vezi și auzi? În cât timp ai învăța atenția?

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

Și dacă… am merge împreună la pescuit?

Ne-am duce sus, pe-un nor pufos. Ne-am așeza comod pe marginea lui, așa cum se așează turiștii pe muchia stâncilor de peste hăuri. Am scoate undițele din bagaj și-am arunca în vale firul, să ajungă până acolo unde noi nu putem.  Din marea aia invizibilă de sub noi am pescui idei. Le-am trage spre noi, le-am prinde în mână, le-am putea numi licurici, dar nu o vom face.

♣

Apoi vom pune fiecare idee sclipitoare în câte un vârf de săgeată. Și-am trage, departe-departe, cât să ajungă până jos pe Pământ. Am trimite fiecare idee acolo unde îi e locul. Uneori, în zbor, ideile își pierd din intensitate. Alteori, se aprind și mai puternic. Uneori, o săgeată de rupe în două, pe mediană, și atunci steluța se rupe și ea în două, punând în fiecare bucată din ea aceeași putere, cât a avut inițial. Și va ajunge la ambii destinatari, frumoasă și nevătămată. Și fiecare colț de pe Pământ e îngrijit, pentru ca toți oamenii lui să își primească nestematele.

♣

Știi, uneori ne întrebăm, retoric, de unde ne vin ideile.

Retoric, când ne credem prea deștepți.

Alteori le credem dar de la Dumnezeu.

Uneori inventăm teorii despre ce și cum ar putea fi, despre un flux informațional accesibil.

Alteori le credem desprinse din ce am citit, nicidecum ale noastre.

⊥

De-am privi Sus, de-am privi către stele, poate am înțelege că e acolo cineva care are grijă ca fiecare idee să ajungă la omul potrivit, la momentul potrivit. Cineva care ar sufla ca să intensifice vântul, dacă săgeata ar lenevi pe drum. Cineva, eu îți zâmbesc azi și-ți mulțumesc pentru fiecare idee pe care mi-ai trimis-o! Și nu numai eu 😉

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017

|joacă în Arftlow, aplicație pentru telefoane istețe cu android|

Înainte de orice altceva, astăzi vreau să îi mulțumesc mult lui Mugur și să îi transmit aprecierile mele cele mai înalte. Mugur a acceptat provocarea de ieri și a venit cu o frumoasă variantă de „și dacă?”. O regăsiți aici, coborând în josul textului, la comentarii. Merită, n-o ocoliți! Iar pe Mugur îl găsiți în căsuța lui virtuală, undeva unde depășește cu mult titlul smerit de Încercări. Idei una și una, poezii faine. Și multe înțelesuri profunde. Eu m-am regăsit de multe ori în ceea ce spune pe acolo.

Și mai e ceva, ceva ce-mi dă încredere de cât de frumos se leagă lucrurile în lumea noastră. Cândva, acum câțiva ani, într-un reader care permite grupări, mi-am făcut  o listă de oameni și bloguri cărora le-am dat statut de citire cu prioritate, un top 10. Căci, când informațiile sunt multe, când tot apar oameni faini de tot, riști să te pierzi în atâta flux de noutăți și să nu ai timp de tot. Ei bine, pe oamenii ăștia din top of top nu i-am înlocuit niciodată, restul au mai intrat sau ieșit din top 20, 30 etc. Ce mi se pare extraordinar este cât de bine i-am ales de nu mă plictisesc niciodată de ceea ce spun ei. În fine, unii au tăcut pentru un timp sau încă tac, dar îi aștept. Mugur e acolo, între aceia din top 10, și nu a știut până nu a ajuns la acest rând :), nu de-aia vine cu idei și completări comentând tare fain această serie de povestiri și nu numai, adăugând lucruri din care am ce învăța. Mai am acolo în top un super trainer și coach, căruia îi datorez enorm, și care practic mi-a întins fix mâna de ajutor de care aveam nevoie anul trecut. Evident, n-avea de unde să știe că eu îi alocasem un loc în topul meu. Oare ce minuni mai ascunde acel top? Oare cum mai pot da valoare altor oameni care merită să fie într-un astfel de top? Iată astea sunt două întrebări foarte importante, dar care fără acțiune rămân doar întrebări. Minunile există clipă de clipă în jurul nostru, și este necesar să le recunoaștem și să le scoatem ce e mai bun din ele. Să învățăm să le folosim și să fim la rândul nostru de folos. Sunt legi ale naturii, practic, care funcționează precis și extraordinar ca un ceas elvețian. Dar nu pică din cer, este nevoie de implicarea noastră totală în propria noastră viață, în scrierea ei.

Mult m-am mai întins! 🙂 Așa că… voi alege o variantă scurtă pentru |v.34|. Și oarecum în linie cu ceea ce am povestit mai sus.

♣

Și dacă nu ne recunoaștem, tocmai pentru că există un scop?

Da, întrebarea pleacă de la prezumția că unii dintre noi ne-am cunoscut cândva, în altă viață, Timp, Univers. Cândva, undeva, înainte de viața aceasta.

♣

Poate că dacă ne-am recunoaște am petrece timp împreună, prea repede și prea mult, pierzând șansa altor experiențe de viață.

Poate că asta este partea pentru care ne-am băgat în viață, să ne fim de folos unii altora doar când avem nevoie, apoi să ne îndepărtăm.

Poate că labirintul numit viață are un parcurs mai frumos când există lipsa siguranței ce ți-o dă un cunoscut.

Poate că există atât de multe ființe, încât chiar nu ne știm niciunii, de nicicând, orice întâlnire este una nou-nouță, în plasa infinită a posibilităților. Și nu ne vom reîntâlni niciodată, în niciun viitor. Să profităm acum de cum putem crește împreună.

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017