mi-am prins degetul în uşă. de parcă nu aş fi ştiut că există o ordine bine definită a lucrurilor. că uşa nu se trage decât după ce mâna nu va sta în drumul ei către tocul de lemn. că mâna nu se lasă în urmă, de izbelişte, cu douăzeci de centimetri în urmă.

şi doare, oooh, doare!

mi-a tăiat respiraţia şi mi-am înghiţit ţipătul. un nod în stomac, încă unul. iar apoi conştientizarea durerii, împreună cu localizarea exactă a sursei.

şi ce frumos mă pregătisem pentru seara asta… şi aici, şi dincolo, era rost de ceva nou, ceva dulce, ceva iute, ceva personal, ceva după priceperea mea. doar câteva ajustări de formă mai erau necesare.

dar nu, vezi, nu e în viaţă după cum pregăteşti lucrurile, ci după cum se așează ele, după bunul lor plac…

îmi ştiu acum fiecare oscior, şi îmi cunosc mâna stângă mai bine decât pe cea dreaptă. mai ştiu că undeva, sub stern, stă pitit un burghiu. e acolo în aşteptare. o dată la câţiva ani, e ziua lui fericită. are ocazia să sfredelească şi o face de parcă n-ar mai exista ziua de mâine. apoi îşi pune un rânjet morbid pe faţă şi se întinde. stătea latent… da, a văzut cuvântul ăsta într-un dicţionar şi i s-a părut interesant. sper să-i placă şi alte cuvinte. o să-i spun piua! da, piua!

s-a dus seara. s-a dus şi durerea. s-a dus voia bună. s-au dus şi ideile. a venit o gaură neagră şi le-a înghiţit pe toate. pe mine m-a lăsat în pace, că nu terminasem de scris.

foto Ray Massey

am făcut un pas înapoi şi mi-am pliat gândurile. apoi am întins un picior şi am desenat un cerc prin aerul rarefiat. m-am sprijinit de braţul transparent al îngerului şi am stat în cumpănă înainte de următoarea mişcare. căutam simetria şi aveam să o găsesc în reflexia încă neformată.

imperceptibil, imaginea se forma în oglinda pe care o urmăream cu ochi flămânzi. legătura dintre noi era din ce în ce mai puternică, eu şi umbra mea, umbra mea şi reflexia ei, reflexia ei şi totul care deveneam.

simetrie, aşa cum mi-o doream, aşa cum doar ea mă putea defini.

foto

să plouă peste noi, să plouă să îți mângâie chipul, Iubire! să plouă cu picuri mici și repezi, să plouă încet, să prind picăturile în palme, să le las să mi se scurgă printre degete… să ne ţinem strâns în braţe, să dansăm desculţi, să ne gâdile iarba tălpile, să ne lipim obrajii cât pentru-o veșnicie.

hainele ude se vor lipi de noi şi vom fi ca şi goi… dar nu mai dezbrăcaţi decât ne-au fost sufletele în ziua-n care ne-am rostit iubirea. şi vom sinceri, cum numai noi vom şti să fim. să ne depărtăm un pas, sau poate doi. ne vom privi lung printre picăturile de ploaie. atât de multe avem încă să ne spunem… vino aproape, păşeşte spre mine!

grăbeşte paşii, Iubire! nu pot să răspund pentru toată electricitatea dintre noi… nu într-o zi cu ploaie.

foto

stateam nemişcată în mijlocul drumului. încremenisem acolo de ceva timp. lucrurile începuseră să se mişte în jurul meu. circulau în dreapta mea felinare înalte, aproape mult prea înalte ca să le cuprind cu privirea. prin stânga mea treceau oameni, şi îi vedeam cu coada ochiului cum se răsuceau pe călcâie când îşi întorceau privirea către mine, preţ de câteva secunde. nu-mi amintesc să se fi oprit careva să mă întrebe dacă sunt bine, sau să îmi alunge porumbeii aşezaţi deja confortabil pe pălărie.

nu mai ţineam şirul orelor, zilelor, săptămânilor de când eram acolo. imaginea din jurul meu începea să prindă contur şi, întâi vag, apoi din ce în ce mai clar, totul devenea clar. începeam să văd lumea, aşa cum era ea în realitate. crezusem ani de zile de eu mă mişc printre lucruri bine înfipte în pământ, obiecte fixe despre care mi se spusese că sunt punctele mele de reper. dar eu înţelegeam acum… înţelegeam totul: eu eram de fapt centrul, eu eram punctul fix, iar in jurul meu trei sute şaizeci de grade de mişcare, un flux continuu, parcurgând repetitiv aceleaşi şi aceleaşi mişcări, creionând conturul a ceea ce mă înconjoară. linii destul de difuze, lăptoase, în nuanţe alb şi negru.

eu înţelesesem, în sfârşit. dar ei, ei oare când o să înţeleagă? sau poate şi lor li se ascunde, iar eu… eu nu mai am glas să le spun. eu sunt glasul, dar nu pot rosti.

foto

vroiam să mă joc de-a ceva… şi sincer nu îmi mai aminteam exact la ce mă gândisem. apoi, brusc, mi-am adus aminte. vroiam ceva abstract. atât de abstract, încât nici eu să nu mai ştiu despre ce este vorba. şi-atunci mi-am dat seama ce îmi doream cu adevărat: să-mi aprind o ţigară şi să te aştept. cu gâtul dezvelit. iar tu probabil o să mi-l adori, ca de fiecare dată. o să te aştept în hol, ce zici? marmura rece îmi va trezi pielea, pentru ca atingerea ta să o schimbe, mai târziu. îmi vei îndruma paşii spre dormitor, sau poate nu… o să-ţi simt zâmbetul ştrengăresc cum îţi alunecă pe faţă, în timp ce îmi respiri fiecare vertebră…

dar tu n-ai să vii, nu-i aşa? nu eram nici în cele mai puţin probabile planuri ale tale, nu-i aşa? doar tu în ale mele. şi doar în alea abstracte, evident.

foto

unu, adică postul cu numărul unu.

mă întorc de pe o parte pe alta şi încerc să adorm. sunt ca într-o gară. aştept trenul să plec undeva, dar nu mi-am cumpărat încă bilet. cu ochii măriţi cât să văd bine  scrisul, mai trag de mine un pic. patul mă aşteaptă şi e doar la o aruncătură de băţ de mine.

foto