Și dacă ziua nu o repeți de câte ori vrei tu, pentru că jocul are alte reguli?

Dacă ziua o repeți, de atâtea nenumărate ori, de câte ori e nevoie pentru ca să îți iasă mai bine, și mai bine? Dar nu este decizia ta când treci la următoarea.

♣

Ai mai fi avut atât de puțin de corectat… și încă puțin de învățat. Încă o dimineață de 14 septembrie, atât îți mai doreai. Sau poate două. Atât. Dar nu a mai venit. Astăzi a venit ziua de 15, cu alte provocări.

Precum au fost atâtea zeci înainte, doar una mai voiai. Dar Păpușarul nu a mai dat înapoi ceasul.

♣

Păpușarul are regulile lui. Uneori pleacă urechea și-ți ascultă ruga. Alteori te pune la încercare. Să înveți să accepți lucrurile așa cum sunt, fără să încerci în infinite rânduri să le schimbi. Să înveți să plângi din dragoste. Să înveți să râzi fără oprire. Să înveți să cazi. Să înveți să te iubești așa cum ești.

⊥

Pentru că așa cum ești, ești cea mai bună și mai frumoasă versiune a ta. Dezbracă straturile de haine ponosite de neîncredere și dubii. Fii tu. Și atunci când vei fi tu, vei cunoaște infinitatea zilelor bune, precum și bucuria unei singure zile trăite pentru fiecare dată din calendar. 

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

Și cum oricărei idei îi stă bine să fie însoțită de ceva bun care să danseze cu liniștea, vă las pe mâini bune în următoarele minute. Click și până la capăt.

Și dacă lumea ta s-ar sparge în mii de bucăți? 

Ce-ai face cu puzzle-ul de zeci de mii de piese?

♣

Ai reconstrui ceea ce știi?

Chiar dacă ai merge pe drumuri pavate cu compromis… dar pe care le-ai construit, pe care le făcut trainice și stabile, în lipsa a ceea ce nu ai putut avea?

♣

Ai da viață tuturor dorințelor?

Chiar dacă acestea ar omorî amintiri? Chiar dacă ai pierde tot ceea ai construit, tot ce a fost doua opțiune, nu prima?

⊥

Dacă ai avea, de fapt, șansa de a avea totul, ai alege totul? Sau ai proteja ceea ce aveai deja, ar fi mai puternică responsabilitatea față de ceilalți?

Ce faci tu, ce faci cu adevărat când poți construi totul?

Pe cine iubești mai mult? Pe tine? Himerele? Siguranța înșelătoare dar caldă?

Privește-te cu drag și sinceritate în oglindă, privește-te lung și decide acum. Să nu te prindă deconstrucția lumii nepregătit(ă).

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

Și dacă privind în zare aș putea vedea chipul din depărtare?

Dacă l-aș putea vedea, ca și cum ar fi în fața mea?

♣

Chipul de departe, de peste mări și țări.

Chipul drag ce a plecat dintre vii.

Chipul ce se știe privit.

Chipul ce nu știe.

♣

Ar pieri dureri. Ar pieri doruri.

Ar fi îndoiala. Ar fi întrebarea… oare ne-am privit împreună sau separat? Ar crește îndoiala.

Ar durea degetele, ar durea corpul de atâta aer prins în brațe.

⊥

Ar trebui doar să închid ochii pentru o jumătate fixă de secundă. Apoi să-i deschid. Și să privesc în față. Și iată-l!

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

Și dacă, pentru un timp, ne-am aduce aminte cum ne-a fost în pântec? Ne-ar mai fi dragă lumea noastră de acum?

Să zicem pentru un timp nici prea îndelungat – pentru a nu ne obișnui – dar nici prea scurt – pentru a nu risca să nu înțelegem nimic – deci să zicem că pentru o zi ne-am aduce aminte cum ne-a fost în acele luni.

♣

Ne-am aduce aminte cum ne-am simțit, ce am văzut, ce am auzit, ce ni s-a spus, ce sentiment de siguranță aveam, poate chiar și ce temeri ne încercau.

♣

Era altfel, cu totul altfel.

Unii, mulți, ar spune că era bine. În sensul ăla de bine îngrijit, purtat de grijă, o zonă de confort ținută cu atâta dragoste încât nu cerea schimbarea.

⊥

Cert este că a fost cu totul diferit, de la ce am mâncat, la cum am respirat, la cum comunicam, la cum făceam totul împreună, la cum nu știam dacă există un după și cum arată acesta.

N-am să te întreb dacă, amintindu-ți, ți-ai mari dori să vii aici. Asta este inevitabil și nu voi explora această posibilitate. Dar cum ți-ar schimba perspectiva și înțelegerea lumii de acum?

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

​Și dacă ziua ar rămâne zi-lumină și noaptea n-ar mai veni, pe termen nedeterminat, ce întrebări ți-ai pune?

Să fie oare despre lume, să fie oare despre tine, să fie temătoare, să fie constructive, să fie cu și despre ceilalți, sau chiar să fie tăcere?

♣

E gata? Trebuie să ne schimbăm agricultura? Da’ cei din frig ce fac, vin peste noi? Îl pot face oamenii de știință să se rotească din nou? Sau e doar visul meu? Cu ce-am greșit? De ce acum? Va crește numărul de concedii? Se usucă marea?

♣

Am exersat în joacă, între un simulacru pe panică și de acceptare.

⊥

Eu n-am făcut-o serios, pentru a nu consuma toate întrebările.

Dar tu, tu cititorule, ce întrebări ți-ai pune, când lumea s-ar opri în loc din alternarea zi-noapte, soare-lună? Le aștept 😉

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

​Și dacă astăzi este și prima, și ultima ta zi?

Dacă este corpul doar o carcasă, iar sufletul o locuiește doar pentru o zi?

♣

Dacă nu poate sufletul sta locului, ci vrea să afle, să descopere, să experimenteze? Și trece în fiecare zori de zi în alt loc, și-n alt loc, și-n alt loc?

Citeam azi pe undeva… era întrebarea aceea care apare din când în când „ce ai face dacă ai mai avea de trăit un an?”. O întrebare grea, căci te face să te gândești la tot ce n-ai apucat să faci, ce-ai amânat, ce-ai vrea să schimbi și să pui pe lista de priorități, ce riscuri îți asumi, în sfârșit…

Vise… Vise… Căci doar până la sfârșitul zilei mai ai. Ochii prin care vei vedea mâine vor fi alții. Ce n-ai realizat azi nu vei realiza mâine. Poate o face acest corp, dar nu cu tine la butoanele de comandă.

Mâine o vei lua de la capăt, așa cum ai procedat în această dimineață. Din setea ta de cunoaștere, vei fi pe un nou drum, vei încerca lucruri noi. În zori ai preluat corpul acesta, cu tot cu bagajul său de cunoaștere, de simțiri, cu amintiri, cu experiență și cu visuri.

♣

Ce vei face azi, ar putea fi exact acel pas înainte de care are nevoie. Sau ar putea fi odihnă. Pentru amândoi, pentru corp, pentru tine. Nu-i nimic greșit în ceea ce alegi să faci. Și nu există doar o singură variantă pentru a merge mai departe. Sunt o mulțime de opțiuni.

Dar ce trebuie să ții minte, e că tu ai putea scrie istorie. Ziua în care tu ai fost aici ar putea rămâne în amintire ca ziua cea mare.

Sau nu.

Mâine, tu o iei de la capăt. Și vei face lucruri importante în altă parte.

Mâine, corpul tău de astăzi va avea alt pilot. Care va face tot ce nu ai reușit tu astăzi.

Sau nu.

⊥

Și iată cum ajungem la aceeași întrebare. De ce să lași pe mâine ceea ce poți face astăzi? De ce să lași în seama altcuiva? 

 © Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

Și dacă suntem pe drum, spre acasă?

Dacă am plecat cândva, demult, iar drumul e lung? Atât de lung încât generațiile vor uita care e scopul, vor uita ce au fost, vor uita unde și-au propus să ajungă?

♣

Și tocmai de aceea, cineva a avut grijă.

Grijă să putem ajunge la destinație. Să ajungem cu toții, să ajungem întregi, să ajungem cunoscându-ne mai bine. Poate aflând și ce-i durerea, ce înseamnă să pierdem, aflând ce sunt lacrimile, mai întâi inventându-le. Pricepând că avem limite, încercând să le depășim, lovindu-ne de piedici inimaginabile.

♣

Da, doare. Da, sunt atâtea de neînțeles. Da, sunt atâtea speranțe care se vor sparge precum baloanele de săpun.

Și totuși… Cum altfel să țină locului spirite cutezătoare ca ale noastre? Cum să-i oprești din avânt pe cei mai pricepuți cercetători?

Decât ridicând bariere, până când vor parcurge tot drumul, până când vor ajunge la destinație, până când vor fi acolo cu toții, niciunul lipsă, niciunul pierdut printre stelele întâlnite pe drum.

⊥

De aceea nu ne putem desprinde prea mult de la sol, de aceea nu putem ajunge mai departe de Lună. Că să nu lăsăm pe nimeni în urmă, în neștiința noastră…

De aceea avem limitări. Ca timpul să treacă într-un ritm acceptabil, învățând și crescând, nu așteptând…

De aceea nu străbatem ani lumină în vehicule spațiale. Ca să nu ne întoarcem de unde am plecat, ca să nu ajungem prin zone pierdute…

Și iată cum, în sfârșit, am putea înțelege, de ce suntem „sortiți” a nu ne desprinde. Și iată cum ne-am înșelat amarnic oricând am crezut că aeronavele au pereți, căci iată cum pot fi mari, mari de tot, iată cum poți călători cu un întreg sistem solar…

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

Și dacă n-am avea nume?

Cum ne-ar distanța asta? Sau cum ne-ar apropia?

♣

Cum ar fi să nu avem nume, să nu ne putem striga așa cum o facem acum?

Nu ne-am încurca, nu-i așa? Nici nu ne-am mai supăra că ne cheamă într-un fel și nu într-altul.

♣

Cum altfel ne-am putea recunoaște unii pe alții?

Ce alt element distinct de identificare a individului am alege?

⊥

Ar fi doar altfel. Poate, privit cu ochii de acum, ar fi ciudat. Și, probabil, cândva chiar va fi.

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

Și dacă…

…dacă atunci când visezi că dai din nou un examen la școală… este pentru că te-ai întors în acel punct de cotitură?

♣

Dintr-un motiv necunoscut ție, te-ai întors. Te-ai întors în acea zi. Cu totul.

Poate ai fost plecat pe undeva, cine știe ce ai avut de rezolvat. Apoi n-ai setat bine data și ora de revenire. Și cauți puțin, până să te întorci de unde ai plecat, mai precis spus… cauți puțin până reușești să te întorci în clipa de acum.

♣

Ce-i bizar și greu de explicat, este cum uneori te duci mai în urmă. Te duci acolo de parcă nu mai știi dacă ai trecut sau nu de acel punct de cotitură. Te întorci să faci față acelei situații, căci acolo îți închipui că ar trebui să fii.

⊥

Apoi îți revii, te întorci la clipa de acum, și te miri pe unde îți venea să rămâi, și de cum ai fi luat-o de la capăt.

Acum ți-e ușor să privești din perspectiva aceasta. Dar dacă te-ai fi oprit acolo, atunci, la clipa din urmă, tu n-ai fi știut niciodată ce-ai făcut între timp.

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

Și dacă nu ne putem nici măcar apropia de o minimă înțelegere a ceea ce înseamnă cu adevărat „acasă”? 

♣

Pentru că judecăm limitați de cunoașterea pe care ne închipuim că o avem. Pentru că ne apucăm să căutăm acasă în locuri, în oameni, în suflete.

Pentru că este, de fapt, cu totul altceva.

Ceva ce nici nu ne putem imagina acum.

♣

Ceva după care tânjim cu toată ființa noastră. Ceva de care ne aducem vag aminte, dar atât de neclar și confuz încât nici nu ne dăm seama că o facem.

⊥

Dincolo de noi, dincolo de ceea ce înțelegem, dincolo de ceea ce simțim, dincolo de tot, „acasă” este ceea ce este. Fără să putem ridica degetul arătător pentru a-l îndrepta în vreo direcție.

© Iustina Dorobanțu, august 2017