Pentru că mai se dovedește a fi luna începuturilor. Un nou drum, o nouă poveste – fără reguli, fără frontiere între normal și bizar, foarte aproape de tot ceea ce pare departe, „dincolo de infinit, aici.”

Ascunsă în camera de la subsol, Amanda întoarce în tăcere încă o pagină. Cartea e veche, cu paginile îngălbenite și foșnește de fiecare dată. Un miros fin și ascuțit, amestec de cerneală și praf, îi pișcă nările. Lumina din încăpere este slabă, iar amintirile dau năvală ușor.

Dacă Amanda ar vorbi cuiva despre ramele pictate pe pereți, veritabile ieșiri secrete ale camerei, ar povesti despre geamul prin care fug în lume închipuirile ei, despre ușa al cărei prag ține timpul în loc, să nu alunece prezentul spre ceea ce nu a fost încă. Și mai sunt câteva crăpături în zidărie, mascate bine cu chit, știute numai de ea. Pe acolo fuge când vrea să scape de tot – ea de tot și totul de ea. Și doar ea știe cum să revină.

∞

Amanda închide ochii și inspiră adânc. Degetul îi rămâne prins între pagini, pe post de semn de carte. Tentația de a reveni asupra ultimei fraze este mare. Știe că dintr-o singură mișcare poate reveni la ultimele rânduri citite. Și mai știe că, odată ce o va face, s-ar putea ca o bună parte din ceea ce a fost deja scris în continuare… să fie rescris. La fel de bine, ar putea alege să se lase în voia rândurilor și să urmeze firul poveștii, pur și simplu.

© Iustina Dorobanțu, mai 2018