♣

Una ai fost și nu mai ești doar una. Ai ars aprins, cu forță, ai ars de sus în jos. Te-ai prins cum ai putut, la început… făptură ce erai dintr-o bucată. Ai simțit, ai știut parcă, ceva îți spunea… că tot lacul ce-ți înconjura tălpile fusese, cândva, ca tine.

♣

O cumplită confuzie te încearcă.

Te îneci sau abia acum devii ceea ce-ți era mereu menit? Să te aperi sau să încerci să fugi? Să-ndrăgești noua formă fără formă ce te prinde, ce te transformă? Să o iubești, s-o-mbrățișezi, înainte de a nu mai fi nici tu lumânare? Nu veți mai fi ce-ați fost, cât de curând. Ea, lacul de ceară topită, va fi va fel și imperceptibil mai mult. Tu, vei lăsa o amintire ce piere treptat și dispare din lume când ultima pâlpâire a flăcării este înghițită.

⊥

Ești parte, ești tot, și ai o vagă amintire. Despre ceva ce-a fost cândva. Îmbrățișezi cu drag făpturi de ceară dură, ce vin aprinse și coboară. Câte un zâmbet larg ți se adună cu fiecare ce dispare. Ești tot, ești una, sunteți una. Ești lacul încins ce primește suflete noi aduse de făpturi ciudate, lungi, ce vin, așează, se retrag și pleacă. Lasă în urmă gânduri, pentru visele tale. Ești lac de ceară topită, ești îmbrățișare și bun venit. Ești mai mult cu fiecare întâmplare.

sdr