ce va rămâne după ce vom fi terminat de spus toate cuvintele din lume? când toate propozițiile posibile vor fi fost rostite? toate ideile articulate, prelucrate, perfecționate, dezarticulate. toate teoriile expuse, elogiate, defăimate şi desființate.

nimic de adăugat, nimic nou de luat aminte.

vid.

apoi renaştere.
doar gând. vom fi gând.
şi vom arunca gânduri unii către alţii până ce le vom epuiza şi pe acestea.

posibila urmare de după tăcerea gândurilor nu poate fi nici măcar închipuită acum.

cu toate astea, înainte de graiul articulat a existat ceva. ori nimic, ori totul. şi dacă a fost totul, ce abominabilă faptă ne-a condamnat la amnezie?

ciclicitate.
cerc închis. antonim cu infinit.
două cercuri tachinându-se. egal infinit.

foto

într-un scurt răgaz de tăcere, fata smulse pagina din caiet şi o mototoli. rămase aşa, cu ghemotocul de hârtie în mână, preţ de mai multe minute. privirea ei, pierdută dincolo de fereastra spre care avea ochii aţintiţi, alerga prin păduri pline de necunoscut.

ceasul din perete rupse tăcerea, din nou. cucul anunţa o nouă oră. miniatură cioplită în lemn, îşi făcea datoria sărind ţanţoş din cutia prinsă de perete.

apoi tăcere, din nou. fata aruncă ghemul de hârtie la coş. o făcu uşor, cât să nu tulbure liniştea recent instalată. se răsuci uşor în folotiu, ca ochii să se poată agăţa mai uşor de fereastră. oare aştepta vreun sunet anume, care avea să o anunţe ceva? erau greu să-ţi faci o idee despre ce i-ar putea trece prin cap. puteai doar să o priveşti şi să încerci să anticipezi următoarea mişcare sau neclintire. ca spectator, nu aveai nici dreptul de a interveni în povestea ei, în legătura ei intimă cu tăcerea. şi erai condamnat la propria ta tăcere, profundă, fără reverberaţii. nimic care ar putea să-i perturbe curgea normală a întâmplărilor. tăcut, spectator într-o imensă sală de teatru cufundată în întuneric. câteva zeci de metri mai încolo, pe scenă, ea. asculţi tăcerea, împreună cu ea. urechile tale încearcă să prindă cel mai fin indiciu care ar putea să se strecoare dinspre fereastră.

ceasul rupe din nou amorţirea încăperii. biip-biip-biip-biip… rece. ţipător. şi se opreşte.

fata se ridică, face câţiva paşi şi lasă caietul pe birou. se răzgândeşte. îl pune într-un sertar, răsuceşte cheia. amintiri ferecate pentru un timp? scrisori? un jurnal? simple pagini goale? ce se află în caiet, este secretul ei. liniştea ei perfectă umple din nou tot spaţiul. în ciuda lipsei oricărei mişcări sau a sunetelor îngheţate, e ceva reconfortant în această tăcere. e un fel de plăcere care se cere consumată. începi să o înţelegi. nu mai taci pentru că trebuie, ci pentru că simţi. raţiunea îţi spune că tăcerea ta e altfel decât tăcerea ei. nu veţi vedea aceleaşi lumi prin fereastra camerei.

ceasul zbârnâie de sub cele două urechiuşe metalice.

reacţia ei e aproape imperceptibilă. dar ţi-e cunoscută, nu doar din toate orele petrecute privind-o. ci pentru că liniştea e acum şi a ta.

– ceva nou? păstrând pe jumătate starea de reverie, te întorci către înlocuitorul tău.

– nu, nimic. veghe uşoară! îi zici politicos, în timp ce te ridici şi te îndrepţi spre uşă. ţi se înfiripă totuşi un gând: dacă n-ai fost singurul supraveghetor care a înţeles? dacă şi restul… şi atunci, de ce nu au spus nimic?

pentru că toţi vin să-i savureze liniştea…

foto

macii mei

înnodau vorbe cu un inorog nălucă

macii mei

mi i-ai cules de vii

macii mei

erau un tablou de o clipă

macii mei

au pierdut

tot

macii mei, vaza mea, dragostea ta, complimente, suflarea lor de pe urmă. un tablou preț de cât ne rămâne în minte. studiu de caz. unde se formează amintirea, unde ajunge pierderea. nu recuperezi clipa. cândva departe, ani încolo, trăiești cinci secunde de intensitate sezonieră. în luna macilor, pasaje de visare lucidă. adaugi ceva nou, înlături ceva vechi. retina anticariatului tău de amintiri suprascrie memoria clipei de start. pacientul zero, anulat și reînființat an de an. ești propria ta versiune actualizată. upgrade de sistem, ecran albastru, puncte roșii. maci. o mulțime de maci.

acolo de unde a pornit totul.

foto

vechiul aparat de radio e dus în pod. nu l-am pornit de câțiva ani. din când în când mă apucă nostalgia. atunci trag de pe el cearșaful vechi, îi mângâi lemnul cireșiu și pânza din dreptul difuzorului. îmi aduc aminte cum îi răsuceam butoanele, alergând de la un post la altul. leipniz. berlin. moscova. vorbe. teatru. vals. meteo. nu stau să le ascult. bunica mă privește cu drag și își petrece degetele prin părul meu. nu-mi zice nicio vorbă, nu-mi spune să mă opresc la vreun anume post. o simt cum îi vine să mă ia în brațe, să mă ferească de tot răul din lume. dar nu o face. felul ei de a purta de grijă e altul. ea știe că nu-i ușor. ea are un frate neîntors din război, pierdut pe front. și-a dat ultima suflare cu mâna pe afet, privind în ochi dușmanul, sau poate a fost aruncat în friguroasa siberie și își duce bătrânețile departe de familie, rupt de ai lui de la optsprezece ani. acum e amintirea unei amintiri și poate doar în ceruri pășește mândru în pas de marș alături de camarazii săi. vremurile grele au rupt prea mult din oameni… i-au dezrădăcinat, i-au dezmembrat, au mutilat natura curioasă a omului. care are să-mi fie care aventura vieții mele, ce meleaguri am să descopăr, ce plante am să prind eu la ierbar, ce peșteri am să pătrund, neștiute de nimeni? sunt un mic utilizator de google maps care a pierdut tot ce ar fi putut avea mai de preț. incompatibil sufletește cu tehnologia pe care o folosește. ciung de bucurii. un mâncător de pixeli care colindă munții prin poze cărora le dă like după like, în timp de fundul de afundă în fotoliul de piele ecologică. un bolnav de orgoliu și ipocrizie, care nu-și mai aduce aminte nimic despre valorile adevărate, de parcă memoria i-a fost acoperită cu un giulgiu. opac, cu urzeala bine bătută, pare că a pus sub tăcere conștiința.

radioul stă mărturie că au fost vremuri când el aducea în cameră sunete în surdină. o fetiță și o bunică schimbă vorbe și priviri. bunica știe că în exemplul pe care îl dă ea însăși stă puterea de peste ani a fetiței. știe oare bunica de lacrimile care vor curge pe obrajii fetiței când, peste ani, va mângâia o veche cutie de radio? de teama de rău, care nu a părăsit-o? de speranțele născute din raze imaginare de soare? de toate călătoriile, aventurile și descoperirile care au ajuns sub preș, pitite și înghesuite de griji? în numele progresului cimentului, industriei și a mulțimii nule? de puterea de auto-vindecare găsită într-un blog?

pornesc radioul… recviem. ce altceva mai potrivit?

foto

duzina de cuvinte a fost prinsă în multe alte gânduri, iar toate se regăsesc la psi.

că nu ne naştem egali, asta e clar. o ştim şi, fie că ne place sau nu, o acceptăm și învățăm să trăim cu asta. dar asta nu e vreo discuţie de purtat în acest loc pe care l-am dedicat strict vorbelor și imaginației.

cu toate acestea, există ceva ce merită spus. lupta pentru micşorarea diferenţelor care ne despart, încurajarea cititului şi susţinerea celor care îşi doresc ceva mai bun în viaţă. ei, copii fiind, poate că nici nu realizează încotro se îndreaptă, ci o fac la nivel intuitiv.

cititul dezvoltă mintea, înţelegerea, bunul simţ, măsura lucrurilor. cititul se întâmplă în timp real, nu contra cronometru. cititul lasă timp de gândit, nu dă mură-n gură. cititul dezvoltă imaginaţia şi forţa creativă a individului, nu vizează doar stimularea simţurilor de percepţie.

eu nu am citit cât ar fi trebuit, copil fiind, şi nu am dezvoltat suficient de bine acest obicei nici ca adult. cel puțin așa consider eu, prin comparație cu cunoscuții mei și am un oarecare sentiment de rușine când recunosc că anumite cărți nu au făcut parte din lectura mea. de aceea, consider că un astfel de demers, cum este Semn spre carte, trebuie susţinut. nu sunteţi mulţi cei care ajungeţi aici, şi statistic vorbind cel mult o cincime dintre vizitatorii curenţi vor parcurge acest text până pe 15 mai. dar pe voi cei care aţi ajuns să citiţi aceste rânduri, vă rog să mai daţi sfoară-n ţară, să reamintiţi. ştiu că unii o faceţi deja. votul dat în Țara lui Andrei poate fi un suport financiar necesar acestei acțiuni.

eu cred că acest proiect vizează pe termen lung calitatea unei naţii. nu vă rezumaţi la a privi doar din perspectiva bucuriei unui copil sau a şansei sale. nu este şansa acelui copil, este şansa noastră ca popor să ne ridicăm oamenii, să îi creştem frumos, să le deschidem mintea. promovarea nulităţilor nu va dispărea de la o zi la alta (că doar are atâtea beneficii comerciale şi politice), aşadar lupta este de lungă durată şi are nevoie de susţinere morală şi financiară, de perseverență, de încredere, de convergenţă a eforturilor și nu în ultimul rând de notorietate.

cuvinte care tac / tăceri care vorbesc
priviri / îmbrăţişări cu ochii închişi
oameni dragi / pereţi goi

alergi ca să nu alegi. alergi să nu te prindă din urmă deciziile.
ce fumezi? nori roz de vise pufoase.

râul te îneacă. şi alergi, picioarele îţi atârnă grele, intri în pământ, te scufunzi şi înaintezi ca o târâtoare. ţi-a intrat noroiul sub unghii, tot mai adânc de fiecare dată când te-ai prins cu disperare de pământ.

plajă, nisip, râsete, un sărut pe frunte. te ridici de pe cearşaf, îi zâmbeşti cu subînţeles şi alergi uşor spre mare. te arunci în valuri, stropii aruncă praf de stele aurii în aur.

sunetul ăla infernal, şi totuşi atât de cunoscut, de unde vine? mâna se întinde instinctiv spre noptieră. snooze. snooze! ce nu pricepi?! ochii tăi întâlnesc cele două limbi ale ceasului, amândouă aruncate la fără un sfert. cum aşa? hm… deci încă dorm… poate mai visez puţin, din ultimul vis neapărat. perna te ademeneşte pufos… gândul la nisipul auriu trezeşte o clipă de luciditate în adâncul minţii tale. nouă fără un sfert! pupilele se dilată instant şi în două secunde eşti în picioare, în drum spre baie.

zece minute mai târziu, de pe drum arunci un ochi la telefon. la naiba! ăla nu era snooze, te suna şefu’.

îi iei o cafea bună şi intri în pielea lui tac-ş-ascult. azi îţi înghiţi cuvintele.

foto

am ţesut o pătură cu chipul tău. am luat fiecare detaliu din amintire şi l-am cusut cu fir de dor. punct lângă punct, trăsătură după trăsătură.

ţi-am mângâiat chipul drept de pătură, am urmărit cu degetele conturul buzelor tale inerte. ai prins contur şi forme, iar bucata de pânză a luat forma chipului tău.

ochii, deschide-i! priveşte-mă de dincolo de înţelegere.

foto

de-aş fi o nu-mă-uita, m-ai ţine minte?
de-aş fi o nu-mă-uita, mi-ai săruta petalele fără de gură?
de-aş fi o nu-mă-uita, mi-ai şopti vorbe dulci?
de-aş fi o nu-mă-uita, ţi-aş simţi vreodată obrazul drag lipit de-al meu?

de-aş fi o nu-mă-uita, m-ai rupe sau aş sfârşi sub cizmele tale…

oh, realitate, te cunosc dar nu te vreau!

bătrânul avea multe poveşti pe care le lăsase în urmă. celor mai multe le scrisese chiar el sfârşitul. drumuri lungi, unele mai bune, altele mai rele, poveri în mare parte, lacrimi, regrete. prieteni pierduţi în mulţime, dar şi amici statornici, întâlniţi întâmplător la răscrucea unor timpuri complicate.

ştia că nu mai e mult. avea să aştepte în linişte şi pace, alături de un bun prieten. se temea să nu prindă rădăcini pe acest pământ. nu avea stare, nu avusese niciodată. nu era mai mult decât un rătăcitor, un drumeţ, un cercetător al timpurilor şi purtător de cuvânt al semnelor de întrebare.

îl aşteptau stelele, ştia că avea să zboare cu ele. într-o bună zi, nu astăzi. acum şi aici mai are multe de dus la bun sfârşit.

foto

phoenix a mea renaşte din ce n-a fost vreodată. phoenix a mea n-are treabă doar cu focul. ea se îneacă, se arde, se perpeleşte, se aruncă în hău ca mai apoi să ţâşnească din adâncul pământului şi să ajungă mai departe de nicăieri. de-acolo de sus, ea se întoarce uşor pe-o parte şi priveşte pământul în tihnă. să-i fi fost de folos drumul? să nu? ar repeta încă o dată schema dacă mişcarea asta nu i-ar fi înţepenit şalele. plus că ar trebui din nou să cadă.

şi-atunci pricepe: ca să te ridici, trebuie să ai de unde. ca să te vindeci, trebuie să fii întâi bolnav. ca să ai încă o dată satisfacţia ascensiunii, îţi asumi mai întâi o sinucidere morală.

o va face. încă o dată şi încă o dată. de plăcerea ascensiunii nu te vindeci niciodată.