la capătul lumii e-un far. far far away de tot. e oare farul meu din vis? frumos ar fi să mă gândesc că este locul de unde reîncepe totul. dar adevărul e că nu este nici capăt de lume, nici început. e un punct în mijlocul ei. un punct pe care nici nu l-aş fi băgat în seamă dacă n-ar fi fost pe o carte poştală.

s-a lăsat seara, iar camera a absorbit tot întunericul de afară. îmi închid ochii şi îmi cufund capul adânc în perne. vreau să profit de liniştea locului şi să visez în voie. în mâinile împreunate pe piept ţin o carte poştală. un far singuratic, valuri spărgându-se de ţărmul abrupt, o alee pustie, toate într-o fotografie delocorată, veche, o carte poştală care nu a fost expediată niciodată. mă ia cu frig. vântul e mai rece decât m-aş fi aşteptat şi aruncă stropi mari de apă peste mine. rochia uşoară de pânză începe să mi se lipească de corp. n-am să mă întorc însă din drum, a durat mult prea mult aşteptarea zilei de astăzi ca să renunţ. inima îmi bate puternic şi aproape că uit să respir. ciudat loc de întâlnire, ar putea spune unii. dar pentru noi, doi îndrăgostiţi pentru care timpul îşi deschide braţele doar o dată la câţiva ani, e locul perfect. grăbesc pasul. amintirea ultimei întâlniri mi-a hrănit sufletul în ultimii patru ani. de atunci au curs multe scrisori, cuvinte de iubire, promisiuni… mi-am împachetat inima în fiecare plic închis, printre pagini. dar niciuna dintre scrisori nu a ajuns la el, ci toate au rămas toate prizoniere ale sertarului secret al biroului meu. alung gândul, astăzi e una dintre puţinele zile când trăiesc pentru clipa prezentă. farul devine mai înalt pe măsură ce înaintez. rece şi pustiu, e singurul lucru la care mă pot gândi. oare el o să vină? oare îşi va ţine promisiunea făcută cu atâta timp în urmă? oare a aşteptat şi el ziua aceasta? oare îi mai sunt buzele fierbinţi? urc treptele aproape în fugă. inima îmi sare din piept. tremur de frig, de aşteptare, de spaimă, de speranţă. clanţa scârţâie la fel ca ultima dată. cu respiraţia tăiată, împing uşor uşa. o lumină caldă stăpâneşte locul. nările mele adulmecă. asemenea unui animal de pradă, muşcă bucăţi din aerul care vorbeşte despre lucruri dragi mie. regăsesc mirosul pielii lui, atât de familiar mie. de la ultima întâlnire, îl păstrasem luni de zile în amintire. zâmbetul lui cald mă topeşte. de câte ori îmi imaginasem întâlnirea, tot de atâtea ori totul dispărea în timp ce mă lua în braţe. nu şi acum… atât de real, atât de aşteptat, atât de aici, el, cu mine. ca şi cum timpul nu a trecut pentru noi, ca şi cum ieri ar fi fost ziua cand ne-am dat întâlnire…

visarea mea aleargă spre vis, luând cu ea tot ce aveam, ochii lui, îmbrățișarea noastră. cartea poştală îmi alunecă printre degete, plutind uşor până când atinge podeaua. vor veni zorii. şi noaptea va pleca, luând cu ea tot ce nu a fost să fie.

foto

repaus – puntea dintre două zile. îl umplu cu multe nimicuri şi ceva somn. de cand am obosit, e de fapt mai mult somn.

somn – un timp despre care am vaga impresie că ascunde lucruri pe care nu le cunosc. în fond, ce îmi pot confirma eu mie despre ce am făcut în acel timp?

timp – un concept greu de detaliat. nu ştiu dacă e mai greu de înţeles sau de acceptat. o a patra dimensiune. dacă am văz, auz şi miros pentru primele trei dimensiuni, pentru a patra am nevoie de un simţ.

simţ – pentru cântărirea celor ce nu pot fi măsurate exact. mă conduce spre întrebări şi răspunsuri printr-un labirint fără logică aparentă, fiind singura cale de a evita impasul.

impas – ceva rezolvabil.

desprinderea din vechile învelişuri e de fiecare dată altfel. uneori, o experienţă înspăimântătoare. alteori, o împletire diafană de sunete pe curcubeu. ador aroma de neaşteptat; fără această picanterie n-aş putea aborda cu blândețe monotonia din restul zilelor. mă hrănesc cu schimbarea, de fiecare dată când am ocazia. delicatesă. meniul zilnic nu o prea cuprinde, am uitat să o comand când a venit chelnerul la masă.

tropăie în mine o identitate în faşă. nerăbdătoare să iasă la suprafață, dă din mâini şi din picioare, răscoleşte spaţiile goale, pictează pe unde apucă, încearcă gama în re minor şi bagă trei piruete. are o nerăbdare copilărească, pură şi adorabilă.

tu, trecător, îmi arunci o privire. dar ochii mei nu trădează schimbarea. e linişte. e pace. dincolo de uşi închise de care nu vei trece niciodată, e conflictul. un vulcan aprins, un loc în care nu îţi permiţi să te pierzi, un loc în care nu există drum de întoarcere. un drum pe care e loc pentru o singură persoană. drumul meu.

foto piet biniek

în lectura autorului

ia-mă cu tine, dulce abandon, du-mă prin locuri departe de lume, acolo unde niciunde şi nicicând mă țin părintește în braţe. să alerg prin vise colorate în timp ce stau pe verandă. să mă pierd printre flori, să-mi prind în păr petale privind de la fereastra mea marea de galben. să-mi iau zborul peste nori, caleașcă să-mi fie pătura albă fermecată, aruncată pe iarba plină de rouă.

ia-mă cu tine, dulce abandon, să mă las purtată de nori. să nu îmi mai pese de aici şi acum, să fiu o pată de culoare pe aripa unui fluture. să uit de reguli şi legi omeneşti, să le deprind pe cele celeste. să vorbesc fără să rostesc, să aud înainte de a fi lucrurile spuse.

dulce abandon, hai cu mine diseară la plimbare. să privim apusul şi răsăritul. un astru coboară, altul se ridică. la fel şi eu. astăzi mă pierd, astăzi mă regăsesc.

foto

formele care umplu nimicul
spaţiul dintre linii
dar mai ales
culorile prinse între aripi întinse
îmi ridică cu indexul bărbia
spunându-mi să privesc mai sus, cât  pot mai sus
căci doar acolo voi găsi ceea ce încă nici nu caut.

şi dacă izbucnesc într-un râs isteric, nu-i a dispreţ sau derâdere. e doar diformitatea minţii netrezite. dar am să arunc ligheanul în care mi-au spălat creierii. apa o să curgă printre firele de iarbă. o să le aud cum sorb pofticioase gândurile care nu mai sunt ale mele. am să aştept curioasă primăvara, să văd de vor răsări flori sau ciulini.

până atunci o să ridic privirea, să privesc cerul. am să mă opresc din numărat stelele când voi ajunge la primul număr pe care nu-l cunosc. întinsă pe iarba moale, îmi voi plimba mâinile prin ea. voi rupe câteva fire şi le voi da jertfă vântului. buburuză-ruză, zboară, verde fir de ruză, du-mă în lume să cutreier… să mă-ntorc abia la anul, să culeg ce am sădit.

plec în lume
ca să am de unde să revin
acasă
singurul loc în care sunt eu
acasă
indiferent unde e acasă
loc vechi sau nou
loc umblat sau în singurătate
loc aproape de ai mei sau departe
acasă
acolo unde ridic privirea din instinct.

foto

gânduri fug şi aleargă, paharele se golesc şi râuri curg de licoare rece şi alcoolizată. culori se schimbă, cuburi de gheață se rostogolesc lunecoase. incertitudine şi extaz, vuiet şi timp nedeslușit, başi şi anestezie, prinse într-un blender uriaş. testez limitele creativității. fulger de idei, poate îl aşteptam, poate nu. secretul îmi ţine buzele lipite, de parcă i-aş fi jurat în surdină loialitate necondiționată. nici pentru un sărut secret nu s-ar deschide.
afară, ploaia curge şiroare, ţinandu-mă prizonieră în localul gălăgios şi plin de fum. tumult. prea mult. alt pahar. hertzi. prin plămâni, tâmple, pe sub degetele scriinde.

someone like you, what would you do if you were me?
someone like me, who, what, why? stop wandering. vibrate life.

îmi caut echilibrul, negociez cu instinctele mele pentru a-mi obține starea de împăcare. dar echilibrul meu nu-i al meu. realizez asta și totuși încerc să mă păcălesc. poate merge. poate pot să îmi vorbesc despre menținerea echilibrului și să mă conving. poate reușesc să cred că îmi stăpânesc destinul, că am la îndemână instrumentele cu care trebuie să lucrez și că știu să le folosesc. mă caut la cap, în cap, degeaba. dar încerc. poate tehnica keep calm and relax merge. poate am un colț de lume în care să mă pot retrag și să încarc bateriile uzate, ca mai apoi să revin fabuloasă, mirobolantă, wow.

poziție de lotus. inspir, expir, sunt. pace. liniște. bine.

apoi reapare gândul ăla mârșav. echilibrul e o iluzie, îmi zic vocile. și eu știu că vocile nu există, dar mereu mă pot încrede în ele.

echilibrul meu e oglinda a ceea văd alții în mine. culeg informații răsfirate despre ce sunt, cum sunt. le pun cap la cap, le adun, le scad pe cele pe care nu vreau să le văd. îmi privesc în ochi criticii și port o conversație mută despre mine. o prefer unei discuții reale, rostite. aleg ce vreau, ce suport. aleg din mult mai mult decât aș vrea să știu. și atunci mă dezechilibrez. vertij. atac de panică. până la je m-en fiche, mă clatin de câteva ori.

și de-ar fi doar asta… dar atacurile continuă. cele mai grele sunt cele din interior. o inimă zdrobită, un plămân afumat și un stomac tăiat de ulcer. ca să fie cât mai rău, toate împreună. poate scap doar cu un coșmar de data asta. n-am probleme, acum. dar nu se știe niciodată.

mă destăinui. iar tu, cititorule, te confrunți cu demonii tăi. citești și nu te-ai hotărât dacă să te identifici sau nu cu personajul. dar rezonezi. fior. recitești cu voce tare. la persoana I singular. nimic nu a fost despre mine, închipuită prințesă albastră.

am stat ascunsă sub pod, să nu mă plouă. mă bucuram că am putut ajunge acolo înainte ca ploaia să înceapă. priveam picăturile mari, care cădeau cu poftă, muşcând aerul.

le-am privit un timp, apoi am ieşit direct în ploaie, acolo puteam să plâng fără să mă ştie nimeni. lacrimile puteau trece drept picături rătăcite pe obraji. şi nu plângeam singură, asta era extraordinar. plângea tot cerul cu mine. doar ochii să nu mă trădeze, asta era singura mea grijă. masca zen să nu-mi pice de pe faţă, ca să pot rămâne acolo, în plină stradă. să treacă oameni grăbiţi pe lângă mine, fără să mă bage în seamă.

savuram senzaţia de libertate, de fac ce vreau şi nu îmi pasă. simţeam cum hainele încep să se înmoaie şi să se răcească. ar fi trebuit să fie un disconfort, o ştiam, dar nu era nici pe departe aşa. era bine.

când ploaia s-a oprit, a luat cu ea orice urmă de tristeţe. cele rele să se spele… şi duse au fost.

exersez mersul de-a buşilea, mersul în jos, mersul de-a latul, mersul oriunde, mersul nicăieri. în mod special mersul nicăieri. e singurul cu care pot ajunge oriunde.

singurul motiv pentru care nu m-a dus prea departe ultima dată a fost gândul. gândul la „unde”, gândul la „cum„, gândul concret la obiective şi rezultate. şi totul s-a dus pe apa sâmbetei instant.

m-a afectat, m-a deprimat, m-a tras în jos. a dat cu mine de toţi pereţii, apoi s-a aşezat picior peste picior pe scaunul uitat în colţul umbrit al încăperii. şi-a încrucişat mâinile şi s-a prins în rol de observator. acum stau în faţa lui şi-l privesc. iar gândul joacă tare, stă mândru şi pune la bătaie singurul as din mânecă: intimidarea.

eu-de-ieri n-aş fi jucat sfidarea. eu-de-azi, o fac. şi privesc gândul fix în ochi. de azi nu se mai pune cu mine. de azi merg unde vreau.

am redeschis festivalul de zâmbete. vreo trei de vânzare, două de dat cu împrumut, toate în bâlciul de ici, de colo. noul sezon are un farmec aparte. sforile mai întinse, încheieturile mai unse, vocile mai asortate. orchestra nu se opreşte în loc, cântă, cântă, cântă până la capătul sunetelor şi dincolo de ele. o notă nouă, şi încă una, şi încă… nu e nimic mai potrivit decât sentimentul de timp-spaţiu plin care îmi inundă venele. ca un sirop fin de trandafiri, ca o îmbrățișare adolescentină.

teatru ambulant de păpuşi inexistente, pe dinafară – pentru priviri neavenite.

totul şi mai mult de atât, pe dinăuntru – pentru suflete peste care a pus stăpânire miracolul.

foto