cu încântare


Nu știu dacă în ultima clipă a vieții ne trece totul prin viața ochilor. Unii spun că așa ar fi. Dar au ei oare certitudinea? Poate că este doar o poveste frumoasă, cu care îți poți îndulci uneori clipele, mai ales atunci când nori gri tună furtună deasupra capului. Căci te poți gândi că cea mai grea zi este doar o frântură din clipa din urmă, când totul e recapitulat, iar lucrurile s-au întâmplat și aranjat; doar amintirea întâmplărilor și senzațiilor este vie, însă tot ceea ce a fost, este sau va fi, totul este deja înfăptuit și decis.

Dar dacă ar fi să fie așa, dacă ar fi ca în ultima clipă se ne aducem aminte totul, trăind cu bucurie și curiozitate orice amintire, atunci cred că din acea perspectivă de spectator putem să ne amintim totul așa cum a fost cu adevărat, nu acoperit de neînțelegere și temeri, nici de entuziasm exagerat. În sfârșit totul se leagă spectaculos, iar mintea ajunge la tot ceea ce au zărit ochii. Toate detaliile devin accesibile, iar omul devine cu adevărat împlinit: misiunea sa pe acest Pământ se încheie, iar el poate semna sfârșitul la paginii.

Iar dacă ar fi să fie așa, cred că prima clipă și prima suflare a copilului abia născut sunt redescoperite în cea din urmă clipă, închizând cercul. Prima clipă are ceva unic și irepetabil, ceva ce omul va uita atunci când învață să fie om mare, ceva către care va încerca să se întoarcă toată viața: încântarea de fi ajuns aici.

Într-o lume în care i se cere să găsească logică și justificări, copilul își începe viața și se îndepărtează puțin câte puțin de ceea ce este, devine adult, își însușește obiceiurile celor ce îl înconjoară, iar prima clipă de încântare se șterge din amintirile accesibile.

Dar acea primă clipă se mai întâmplă încă o dată, fie și în amintire, la final, și este atât de vie încât are puterea de a schimba toate amintirile care i-au urmat. Sunt câteva prime minute în care face cunoștință cu lumea, cu lumina, cu chipul și răsuflarea mamei, cu simțurile care vor însoți picătura de om mai departe. Atunci trăiește încântarea și bucuria de a fi, atunci strigă lumii bun găsit – chiar dacă lumea nu știe cum să-l audă. Atunci începe călătoria vieții și descoperirea ei din fiecare clipă. Atunci el se avântă cu curaj spre mai departe, cu determinarea pe care numai încântarea o poate susține.

Dacă în anii de urmează ne-am aduce aminte, măcar din când în când, cum să ne luăm de mână cu încântarea, poate că ne-am obișnui s-o invităm mai des la un ceai, să depănăm împreună povești, să le rânduim altfel și să devenim acrobați desăvârșiți pe ale vieții pârghii. Și, cine știe, poate că nu-i totul fix, poate că acea ultimă clipă nu-i definitivă…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.