întind mâna spre cer,
să mângâi ultimii nori ai zilei
mă doare fiecare respirație
mă mișc sacadat, în reluare, în urma propriei ființe
de parcă aș vrea să recompun mișcări pe care le-am uitat

toate drumurile mele, cu care făcusem legământ, dispar
au fost în zadar
renegociez cu mine toate condițiile vieții
cu blândețe, îmi spun, ai înțelegere pentru tine,
dar mintea aleargă nebună
simt că nu o pot prinde din urmă
doar rolul de spectator mi-a rămas

pe fundal, un gând îmi spune relaxat
ca zilele vor curge și o să uit
ca și cum n-ar fost nimic
iar altul îi răspunde
poate că nu, poate că aveam dreptate
și nu m-am crezut

când o stupidă răceală pune stăpânire pe om
iar omul caută cele mai nebunești explicații
e momentul ca omul să își asume rolul de spectator
să asiste la joc, căci cum ar putea trăi mai autentic de atât focul și durerea și disperarea, cum ar lărgi mai bine de atât lesa strânsă în jurul imaginației? omul își spune, las-o să țeasă, las-o să se bucure de-o alergare prin curte, și n-o îmblânzi, ci împrietenește-te cu ea, să-ți aducă ofrandă viteza și dexteritatea minții și a simțurilor.