Și dacă n-am avea nume?
Cum ne-ar distanța asta? Sau cum ne-ar apropia?
Cum ar fi să nu avem nume, să nu ne putem striga așa cum o facem acum?
Nu ne-am încurca, nu-i așa? Nici nu ne-am mai supăra că ne cheamă într-un fel și nu într-altul.
Cum altfel ne-am putea recunoaște unii pe alții?
Ce alt element distinct de identificare a individului am alege?
Ar fi doar altfel. Poate, privit cu ochii de acum, ar fi ciudat. Și, probabil, cândva chiar va fi.
© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017
Și dacă…
…dacă atunci când visezi că dai din nou un examen la școală… este pentru că te-ai întors în acel punct de cotitură?
Dintr-un motiv necunoscut ție, te-ai întors. Te-ai întors în acea zi. Cu totul.
Poate ai fost plecat pe undeva, cine știe ce ai avut de rezolvat. Apoi n-ai setat bine data și ora de revenire. Și cauți puțin, până să te întorci de unde ai plecat, mai precis spus… cauți puțin până reușești să te întorci în clipa de acum.
Ce-i bizar și greu de explicat, este cum uneori te duci mai în urmă. Te duci acolo de parcă nu mai știi dacă ai trecut sau nu de acel punct de cotitură. Te întorci să faci față acelei situații, căci acolo îți închipui că ar trebui să fii.
Apoi îți revii, te întorci la clipa de acum, și te miri pe unde îți venea să rămâi, și de cum ai fi luat-o de la capăt.
Acum ți-e ușor să privești din perspectiva aceasta. Dar dacă te-ai fi oprit acolo, atunci, la clipa din urmă, tu n-ai fi știut niciodată ce-ai făcut între timp.
© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017
Prinţesa Albastră 