Cred că ți-ai dat seama până acum, deși încerci să te comporți ca și cum n-ar fi așa. Există ceva ce faci zi de zi. Există un proces ritmic, oricât mi-ai spune că îl muți de la o oră la alta. Există ceva asupra căruia nu ai control, oricât ai nega că așa ți se poate întâmpla.

Zi de zi, zi de zi, o faci. Zi de zi lași noaptea să te cuprindă.

Oboseala îți cuprinde pleoapele. Puțin câte puțin, pierzi contactul cu realitatea. Ceea ce este se disipă ușor până dispare cu totul.

În nopțile bune, colinzi frumos prin locuri cunoscute, dar un pic diferite, cu contururi deformate. În nopțile bune, te revezi cu prietenii. În nopțile rele, alergi fugărit de haite de câini. În nopțile rele, se întâmplă ceva atât de rău încât ajungi să realizezi că ești în vis și vrei să ieși de acolo. Și reușești. Dar apoi te bântuie un gând: ce s-a întâmplat, după ce ai fugit din vis? A rămas umbra ta să se lupte cu demoni urâți? Sau s-a schimbat finalul poveștii și personajul tău a scăpat?

După un timp, te trezești. Unele vise îți rămân în minte, altele se spulberă rapid, unele te bântuie toată ziua, altele nici nu mai ajung până în zori de zi. Uneori, îți dai seama că ai ce învăța din întâmplările nopții.

♣

Zi de zi, zi de zi, o faci. Zi de zi lași noaptea să te cuprindă. Și atunci pășești dincolo. Te întorci și pleci din nou, de data asta în altă parte. Mai revii, mai pleci.

Spre dimineață îți mai aduci vag aminte câte ceva. Ignori.

Uneori, în clipa în care pășești, îți aduci aminte că ai mai fost acolo, că nu faci decât să te întorci. Știi oamenii, știi locurile. Ignori.

♣

Și dacă noaptea-i un portal? Către toate celelalte vieți ale tale. Nu văd vreun motiv de teamă din asta. Atunci, de ce fugi de Adevăr? Doar îmbrățișează realitatea, fie ea chiar atât de multiplă.

⊥

Rămâne totuși o întrebare. Printre toate salturile nopții, există oare și vreun vis strecurat?

© Iustina Dorobanțu, mai 2017 

și dacă tu ești toată lumea ta?

Dacă tot ce faci, tot ce ți se întâmplă, tot ce este în jurul tău, toate bucuriile și toate realizările, toate dezastrele și lacrimile, toate construcțiile și toată tehnologia, dacă tu și doar tu ești toate acestea? 

Îți dai seama? Realizezi deodată toate astea, înțelegi, dar de fapt crezi că înțelegi, și mai durează puțin ca să poți integra informația.

♣

Tu ești oamenii care te înconjoară, căci tu i-ai creat așa cum sunt, așa cum se comportă cu tine, așa cum fac războaie sau se duc în misiuni spațiale.

Tu ești munții, tu ești oceanele, tu ești miliardele de specii de vietăți.

Tu ești toate provocările cărora trebuie să le faci față, tu ești toate oportunitățile care apar.

Iar acum, când citești, să știi că nu eu îți povestesc. Eu sunt forma, sunt instrumentul prin care ai lăsat Adevărul să ajungă la tine.

♣

Te aștept. Ia-ți tot timpul de care ai nevoie.

⊥

Acum că știi, cum e?

Asumă-ți totul în viață cu responsabilitate. Asta ar trebui să fie cheia magică.

© Iustina Dorobanțu, mai 2017 

Puștoaica scoase din rucsac o pătură, o aruncă fără prea multă grijă pe iarbă, apoi se întinse pe spate, cu palmele împreunate sub ceafă. Privea spre albastrul deschis al cerului, sau poate mai departe de el. Avea ochii deschiși, dar după privire puteai spune sigur că visează.

Puștoaica, Maria să-i spunem, alerga cu imaginația dincolo de toată lumina revărsată spre Pământ. Poate că la noi era zi, dar ea ajunsese dincolo, în spațiul rece și întunecat, ajunsese acolo unde pentru un timp poate ai vedea Pământul ca o bilă frumoasă albastră, apoi trecu mai departe, prin liniște. Coti ușor, pe-o linie imaginară curbă, spre Soare. Îl zări întâi incredibil de luminos, o bilă de foc pe o catifea neagră. Apoi se apropie de el și realiză cum totul se încălzește în jurul ei. Simțea cum îi arde pielea, simțea insuportabila temperatură, pe care o iubea când era jos pe Pământ. Simțea cum îi arde carnea pe ea și știa că dacă ar fi fost cu adevărat acolo i s-ar fi desprins fâșii. Pe măsură ce se apropia de el, îl știa mai mare, și mai mare, deja pierduse perspectiva conturului, nu mai avea sens nici să se gândească la diametrul său, nici la amplitudinea exploziilor. Se simțea măruntă. De acolo, aproape pășind pe Soare, își întoarse privirea spre Pământ. Mic dar frumos, pierdut printre alții copii de roci alergătoare, se învârtea plin de miliarde de oameni pe el, de pisici, de crocodili și de mulți, foarte mulți fluturi.

Maria se gândi la fluturi. De pe imensitatea Soarelui, de acolo de unde ajunsese, se gândea la ziua unui fluture, la început și sfârșit, la timpul care fuge și la cât de mult timp avea în urmă și înainte mărețul Soare. Iar la hăt-ani-lumină de el, alții aștrii mai falnici, mai mari, mai înfocați.

♣

Dincolo toată liniștea, percep ceva nou. O furnicătură. Ia uite, un gând de făptură. Este aici căutând să cunoască. Caută precum și celelalte făpturi, fragmentează și desparte. Se uită după principii uitate, după dimensiuni inexistente pe care oglinzile minții i le joacă. Făpturi, dragi îmi sunteți, dar de neînțeles. Priviți limitați în expansiune… Făptură, Maria îți spui, de m-ai auzi, de m-ai vedea cu adevărat, de-ai știi să privești, ți-as spune, ți-aș arăta. Ieși din visare, ieși și ascultă cum este a mea lume, cum este cu adevărat și lumea ta…

♣

Maria privește în zare, visând cu ochii deschiși.

♣

Maria nu știe. Acolo sus, în lumea în care visează că a pășit, nu-i nici cald, nu-i nici un anume diametru, nu-s nici ani-lumină. Acolo sus nu stă nimeni să măsoare, căci poți măsura când ai măcar o axă. Dar când Adevărul are o singură dimensiune, nu poți imagina a unitate de măsură a acesteia. Căci nu-i nici timp, nici spațiu, nu-i cădere, nu-i undă, nu-i culoare, nu-i nimic palpabil. Este intensitate – pasiune a vibrației sau vibrație a pasiunii, imposibil de descris în cuvinte celor ce gândesc în n-dimensiuni.

⊥

Și dacă… ne imaginăm, și dacă… măcar încercăm? Înlăturăm ceea ce credeam că am construit dărâmând bariere, când de fapt înălțam ziduri. Și dacă e mult mai simplu decât ne putem imagina rațional „simplul”?

© Iustina Dorobanțu, mai 2017 

[prefață la seria „și dacă?” din acest an]

omul, în goana lui către adevăr, găsește în șirul gândurilor întrebarea primordială a nebuniei: și dacă?

individul o întoarce pe toate părțile și o rostește de parcă ar fi lampa fermecată a lui Aladin, plină cu răspunsuri.

scăpare a sorții, individul nu cunoaște nici renunțarea, nici jena unei idei nepotrivite. drept urmare, din când în când și dacă? –urile devin adevărate motoare ale schimbării. dar nu-i nimic stabil, odată ajuns la noul nivel, individul își pune din nou întrebarea.

nu, nu este vorba de incoerență, nici de vreo boală de memorie, ci de imposibilitatea individului de a sta locului. Continuă lectura →