Anunț publicat în ziarul local, ediția de sâmbătă, un an oarecare, să zicem recent. 

„Donez carapace tare și întunecoasă, aspect îngrijit, fără urme de utilizare, material original, memorie restabilită la setările din fabrică. Solicit la schimb un obiect de natură durabilă. Loc de întâlnire: parcul central, lângă statuia fântână, între trei și cinci.”

Câteva zile și ore mai târziu, lângă statuie stau adunate mai multe persoane. De la stânga la dreapta, ei țin în mâini: o umbrelă, un iepure (viu), un uscător de păr, o sacoșă de plastic, o pereche de ochelari, o undiță, un bolovan, o servietă. De la dreapta la stânga, sunt amestecați printre ei mai mulți deținători de carapace. Toate de țestoase, toate îngrijite. Le poartă diferit: pe un braț, pe ambele, în spate, tip pălărie, sau sub tălpi. E greu de ghicit cine a dat la ziar anunțul. Par toți atașați. Sau nu par. Chiar nu par. Dimpotrivă, se vede clar, sunt atașați, fac corp comun. Carapace și om, om și carapace, imposibil de distins unde se termină unul și începe celălalt. 

Se simte o agitație în aer. Cine a dat anunțul? De la cine iau carapacea? Același gând, în mai multe minți. Aceeași obsesie, la intensitate diferită. Aceeași piatră legată pe picior, coborând posesorul în adâncuri. Colaps, îmbrățișat și înrămat frumos. De la cine iau carapacea? Să o port și să-mi fie casă și masă, apă și aer, zi și noapte. De la cine iau carapacea? Să dispar când vreau, să apar când vreau, să dorm, să visez, să veghez, să fiu orice vreau, să pot să nu fiu nimic. De la cine iau carapacea? 

Mă privesc pe furiș în oglindă. Îmi stă bine. Mi se potrivește pe umeri, în talie, mă îmbracă perfect. O recunosc sub palme, tare și întunecoasă, cu aspect îngrijit, fără urme de utilizare, din materialul original. E a mea, nu e dat. Ce mi-o fi venit cu anunțul? Și de ce o vor alții, nu le au pe ale lor? Dar uită, cat timp poartă în brațe toate inutilitățile disponibile: umbrele, iepuri (vii), uscătoare de păr, sacoșe de plastic, perechi de ochelari, undițe, bolovani, o serviete. 

Mă privesc din nou în oglindă. Îmi stă atât de bine, încât aproape că nu îmi dau seama cât de prost îmi stă, cum nu mă prinde și mă scufundă. Îmi aduc aminte. Am dat anunțul ca să scap de ea. Donez carapace. Fără condiții.

©Iustina Dorobanțu, aprilie 2025