Un vis are nevoie doar de o poartă. Dincolo de ea, totul este deja acolo.

Întunericul a cuprins încăperea de mai bine de câteva ore. Nimic nu mai mișcă. Se mai întrezăresc niște umbre, rar și înghețat. Nu mă mir, doar simt că e momentul să notez toate acestea. Ritmul e altul când lumina nu mai călătorește cu noi. Așa stau lucrurile din totdeauna, încât nu știu de ce aș mai încerca să le descriu. Sunt mult prea bine cunoscute. E poate doar încercarea mea de a mă convinge că nimic nu îmi va strica vreodată echilibrul pe care îl cunosc. Ar fi ciudat și poate chiar dureros.

Îmi închid ochii pentru câteva momente. M-am întins peste cuvertura rece aruncată pe pat. Geamul a rămas deschis și vântul intră în voie. Se împrăștie în întreaga cameră, de parcă o colindă căutând ceva anume. Un fior rece mă cutremură. Îl savurez cu simțurile trezite și flămânde. Disting undeva în depărtare un sunet firav, ca un clinchet de clopoței. Nu am idee ce ar putea fi. Dacă ar fi să am clopoței la ușa de la intrare, ar fi la casa de pe malul mării. Doar că eu nu am una. Tălpile mi-ar fi pline de nisip și mi-ar fi pielea ușor sărată. Dar nu mi-e.

Știu bine că ușa camerei e undeva în dreapta mea. Dar în gândul meu, vreau doar să ies pe cea din față. Știu că ea dă spre mare. Imaginea căsuței de lemn mi-e din ce în ce mai clară. Cu o pădurice în spate, câțiva metri de nisip în față și o întindere nesfârșită albastră. Balamaua ușii scârțâie ușor, ca și cum în felul acesta ar putea fixa mai bine în amintire drumul pe care merg. Știu că e nevoie de un singur pas, cât să trec din camera mea în lumea mea. Știu că odată ajunsă acolo, mă așteaptă un petic lung de pământ, doar al meu, unde e mereu noapte și liniște, unde stelele plutesc ușor pe cer, unde balansoarul de lemn e la jumătatea drumului între casă și apă. Cu picioarele până la glezne în apă, privesc înapoi spre casă, spre pădure, spre capătul insesizabil al plajei. Și acolo sentimentul de loc al meu e real, mai puternic și mai viu decât cel de dincolo de ușă.

Privesc spre casă și știu că într-acolo ar trebui să mă îndrept. Și mă întreb dacă n-ar fi bine să dau uitării, pentru un timp, lumea de dincolo de ușă. Să mai rămân aici, un timp… până când acasă și în vis își inversează sensurile.