Și dacă societatea nu ar avea ca și celulă de bază familia? Dacă am veni singuri pe lume, și tot așa am continua, până la capăt?
Dacă unitatea structurală de bază ar fi UN-ul? Un om, o casă, un drum, unul singur, fără termen de comparație cu ceea ce avem acum. Fără a judeca, nu aduc grade de comparație de mai bine sau mai rău. Nu aduce nici tu.
♣
Pur și simplu, altfel.
De unul singur, individul nostru din povestea de astăzi crește, învață, trăiește, se bucură de viață, socializează, vorbește, gândește, iubește, lucrează, ajută, dorește, mănâncă, colindă munții, bate mingea, citește, urcă.
De unul singur în fiecare seară, se întinde în patul lui lung și îngust. De unul singur în fiecare dimineață, se bucură de răsărit și apoi se îndreaptă spre muncă. De unul singur își celebrează toate poveștile de succes, toate examenele luate, toate aniversările. Fără a se simți singur, așa cum înțelegem noi noțiunea.
De unul singur este normalitatea lui. Nu se simte lipsit de oameni. Nu se simte trist. Și nici nu concepe lumea altfel. Venim și plecăm singuri din această lume. Fără regrete. Fără lacrimi. Fără legăminte. O lume a UN-ului.
⊥
Coborând adânc în lumea primului număr natural cu valoare, văd altceva înainte să îi observ oportunitățile. Mă vad pe mine însămi ancorată în limite rigide, despre care nu știu și nu știm cine ne-a vorbit prima oară și de ce. Mă văd împingându-mă de la spate spre judecată. Mă văd știind o singură variantă.
Și, culmea, nici măcar „normalitatea” mea nu-i normalitatea tuturor neamurilor de pe acest Pământ. Dar asta admit cu seninătate. Și-mi vine greu să admit ceea ce-mi spun că nu cunosc deloc.
© Iustina Dorobanțu, iulie 2017
Prinţesa Albastră 
Nu-i ușor să elimini gradele de comparație.
Iar tu voiești să vedem o lume a lui UNu și poate a lui zero. Căci așa mi-a venit acum să numesc această lume, cea a lui UNu și zero. De ce? Nu am explicație, dar nici nu este o lume a informaticii, ci una reală, cu o mare mulțime de UNu, dar fără alăturări de doi sau mai mulți.
Nu înțeleg însă cum este să accepți pluralitatea neamurilor, dar să nu accepți/admiți pluralitatea sistemelor de cunoaștere, a sistemelor psihosociale, a diferențelor de sisteme informaționale umane. Societatea lui UN nu mai transmite informația către ceilalți UN?
Poate că am înțeles eu greșit ultimul paragraf.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ceea de propuneam (și evident nu e singura opțiune / variantă, dar o voi lămuri pe aceasta) era o lume a UNului ca unitate de bază.
*fără a fi de unu și zero. cu zero se complică și mai mult lucrurile și dăm în alte perspective.
*nu dez-admit puritatea sistemelor de cunoaștere; doar celula de bază, familia, este eliminată; asta nu elimină nici serviciul, nici școlarizarea, așa cum le cunoaștem acum. În comunități, dar fără a avea nici dorința nici necesitatea de a găsi „jumătatea”. Nu am construit o lume radical diferită.
Și da, e greu să elimini gradele de comparație. De aceea seria de „de ce”-uri mi-am propus-o atât de lungă. Este nevoie de exercițiu.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am înțeles perfect eliminarea (prezumtivă deocamdată) a „celulei de bază”. Întâmplător sau nu, până acum eu nu am folosit comparativul când am întâlnit valoarea UN, așa cum ai încercat a o defini tu. Am simțit că nu este necesară nici o comparație, căci nimic nu se schimbă, viața va continua să aibă aceleași valori și perspective.
Nu este o lume total diferită, este doar o continuitate, poate doar privită dintr-o altă perspectivă.
Ne naștem singuri și murim singuri, așa că nu văd pentru ce am forța drumul între cele două unicități.
Ce nu aș desconsidera, ar fi dreptul la alegere personală. Și poate că abia în acest moment, în acest punct al conversației noastre, înțeleg și ultimul tău paragraf din text. Dar nu pentru asta sunt utile conversațiile, pentru o mai corectă înțelegere și interpretare a unor idei?
ApreciazăApreciază
Eu nu mă lămuresc ce am zis în ultimul paragraf.
Cât de ultimul? 🙂 Dinainte de semnătură? Sau de mai sus, înainte de perpendicular?
ApreciazăApreciază
Pentru simplificare și lămurire, iată: „Și, culmea, nici măcar „normalitatea” mea nu-i normalitatea tuturor neamurilor de pe acest Pământ. Dar asta admit cu seninătate. Și-mi vine greu să admit ceea ce-mi spun că nu cunosc deloc.”. Iar înțelegerea mea eronată se referea strict la ultima frază.
ApreciazăApreciază
Nu știu cum s-o explic. E pur și simplu. Ad literam.
Sunt două elemente acolo, împreună. O dată că mi-e dificil să admit lucruri cu care nu sunt familiarizată. Și apoi despre ceea ce îmi spun, care poate fi altceva decât realitatea.
Iar în fraza asta era ceea ce am înțeles eu din exercițiul acesta de imaginație. Pentru că le fac la modul serios, mă cufund în lumile și variantele propuse. Era ceea ce am înțeles eu despre mine. Evident că fiecare are liberul arbitru, de a alege ce și cum înțelege. Nu era o recomandare sau generalizare.
ApreciazăApreciază
Atenție, una este să înțelegi, alta să accepți și să integrezi. Aici ar fi poate diferența de nuanță lămuritoare.
ApreciazăApreciază
Normal că înțelegerea și admiterea/acceptarea sunt semnificativ diferite, deci se tratează diferit.
În cursul gândirii/conceperii comentariului meu anterior am înțeles ce doreai să reliefezi, în concordanță aproape perfectă cu explicațiile pe care le-ai dat.
Este extraordinară exact coexistența celor două concepte, cel de UN și celălalt, tradițional să-i spunem. Tocmai această frumusețe m-a determinat, cred eu, să nu compar, dispărând formulări gen „mai bine” sau „mai frumos”, căci ele nu-și au rostul, tocmai pentru că cele două elemente sunt frumoase si bune prin existența lor simultană. În clipa în care introduci comparativul, deja împarți lumea în două, două lumi diferite, care par a nu avea nimic în comun, deși ele se continuă, se completează chiar, după umila mea părere.
ApreciazăApreciază