Și dacă… de fiecare dată când am învăța ceva, am mai urca o treaptă?

Îmi imaginez cum ar arăta strada… ca o tablă imensă de șah, cu multe pătrate alăturate. Unele pătrate sunt la nivelul tablei, altele ridicate, paralelipipede înălțate, monoliți mândri. Mai sus, mai jos, fiecare monolit are altă înălțime, aleatorie din punct de vedere vizual. Vrei să înaintezi într-o direcție anume, faci un pas, și în timp ce îl faci pătratul pe care urmează să calci își ajustează înălțimea, se coboară sau urcă în întâmpinarea pasului tău.

♣

Când ești sus, de acolo îi vezi pe aproape toți.

Când ești jos, te poți simți copleșit de coloanele înalte care te înconjoară, de jocul lor sus-jos.

♣

Un freamăt continuu sus-jos a treptelor care vor să se potrivească oricărui trecător. Te amețește din când în când tot zumzetul ăsta vizual. Și-ți dai seama că poți ajuta câțiva să învețe. Apoi ei îi pot învăța pe alții. Teoretic, procedând astfel, va exista un moment când veți știi cu toții atât de mult, încât pătratele tablei vor fi toate aliniate la aceeași înălțime. Foarte, foarte sus.

⊥

A patruzecea întrebare. Câți anii mei. Suficienți cât să știi cât de mult contează să ajuți și să fii ajutat, să dăruiești și să primești. Încă foarte puțini pentru cât mai am încă de dăruit și pentru tot cât mai am de primit din partea unui vesel Univers.

© Iustina Dorobanțu, iulie 2017