Și dacă, fără să o recunoaștem, ne întoarcem și corectăm?

Momentele acelea când suntem ușor confuzi, dar dintr-o dată știm exact ce avem de făcut și apoi chiar ne iese nemaipomenit de bine.

Momentele acelea când avem un déjà-vu, când recunoaștem un loc în care nu am mai fost, o mișcare pe care o facem, o privire pe care o întâlnim, un gând pe care îl avem, un răspuns pe care îl primim.

Momentele acelea când s-a rupt filmul pentru o fracțiune de secundă, apoi lucrurile se leagă.

♣

Nu am nicio îndoială că ar fi posibil să ne întoarcem pentru a corecta cursul lucrurilor, pentru a o lua de la capăt.

Că într-un moment de intensitate maximă am putea să activăm mecanismul. Odată întorși însă, uităm cum se face, tocmai pentru a nu cădea pradă tentației de a o face din nou și din nou.

♣

Mă întreb însă cum acționează asupra celorlalți, de câte ori îi putem forța să o ia de la capăt, de câte ori au făcut-o pentru fiecare zăpăcit care a vrut o corecție. Și cum s-a instersectat asta cu propriile lor drumuri.

Mă întreb dacă există un număr limitat de corecții ce pot fi accesate pentru o situație anume sau de-a lungul unei vieți.

⊥

Și sunt sigură că (în cazul în care chiar este posibilă întoarcerea), avem dreptul doar la corecție, nu și la anularea acesteia.
Oare acum scriu pentru prima oară toate acestea? De câte ori mi-ai mai citit această întrebare? 😉

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017

Și dacă ne-ar putea fi mai simplu, de ce nu? 

Nu-i ideea mea. E una veche și a multora. Eu doar brodez pe lângă.

E de fapt obsesia mea (mă rog, una din ele). Iată și dovada 😉 în versiune chiar mai îndrăzneață decât astăzi.

Teleportarea este, practic, transportul încadrat perfect în acum. Pleci acum și ajungi acum.  Acum sunt aici și acum sunt acolo.

♣

Am parcurs multe, multe variante de SF în care teleportarea este închipuită având la bază câteva concepte mari și late. Unele mai credibile, altele mai puțin. Unele care te înfioară și nu au nimic etic, altele care te conving că-i totul în regulă.

În ce mă privește, azi chiar m-am gândit serios câte avantaje ar fi și, desigur, câte alte industrii ar avea de suferit. Dar… tocmai că nu. La prima vedere nu ar mai fi nevoie de avioane cargo, camioane sau vapoare care să poarte un impresionant număr de containere. Și atunci n-ar mai fi nevoie nici de cei care le conduc, nici de cei care le construiesc, nici de cei care le livrează toate componentele. Ba da! Ar fi nevoie de toți, dar cu un pic de reprofilare. Le-ar fi tuturor mai bine, plus că ar apărea o nouă industrie, cu cercetare, cu aparatură, cu spații de depozitare, cu un nou tip de logistică.

♣

Nu-mi imaginez că ar fi ușor. Ar trebui să poți aplica un anume proces de transfer în siguranță pentru orice tip de material, fie el cu risc de inflamare, casare, explozie, ar trebui să nu se deterioreze nimic.

Și astăzi nu îmi imaginez acest proces pentru oameni, ci pentru lucruri. În timp ce diverse bunuri fizice ar putea ajunge mai rapid la destinație, noi am fi mai relaxați și am avea mai mult timp. De ce nu, am putea avea suficient timp cât să preferăm să mergem cătinel, pe apă și nu prin aer.

⊥

Oare ce-i acel ceva ce nu ne lasă să mergem mai departe? Lipsă de interes? Lipsă de știință? Interese comerciale pe termen scurt?

Iar dacă una dintre posibilități este să nu existe nici aici, nici acolo, ci totul să fie un fir de poveste în mințile noastre, atunci cu atât mai mult nu înțeleg ce nu funcționează…

********************

Am fost ușor incoerentă? Posibil 🙂 pentru că fascinează mult subiectul și reacționez ca un chibrit de-ăla de se aprinde rapid și cu flacără mare 🙂

© Iustina Dorobanțu, iunie 2017