Și dacă suntem pe drum, spre acasă?

Dacă am plecat cândva, demult, iar drumul e lung? Atât de lung încât generațiile vor uita care e scopul, vor uita ce au fost, vor uita unde și-au propus să ajungă?

♣

Și tocmai de aceea, cineva a avut grijă.

Grijă să putem ajunge la destinație. Să ajungem cu toții, să ajungem întregi, să ajungem cunoscându-ne mai bine. Poate aflând și ce-i durerea, ce înseamnă să pierdem, aflând ce sunt lacrimile, mai întâi inventându-le. Pricepând că avem limite, încercând să le depășim, lovindu-ne de piedici inimaginabile.

♣

Da, doare. Da, sunt atâtea de neînțeles. Da, sunt atâtea speranțe care se vor sparge precum baloanele de săpun.

Și totuși… Cum altfel să țină locului spirite cutezătoare ca ale noastre? Cum să-i oprești din avânt pe cei mai pricepuți cercetători?

Decât ridicând bariere, până când vor parcurge tot drumul, până când vor ajunge la destinație, până când vor fi acolo cu toții, niciunul lipsă, niciunul pierdut printre stelele întâlnite pe drum.

⊥

De aceea nu ne putem desprinde prea mult de la sol, de aceea nu putem ajunge mai departe de Lună. Că să nu lăsăm pe nimeni în urmă, în neștiința noastră…

De aceea avem limitări. Ca timpul să treacă într-un ritm acceptabil, învățând și crescând, nu așteptând…

De aceea nu străbatem ani lumină în vehicule spațiale. Ca să nu ne întoarcem de unde am plecat, ca să nu ajungem prin zone pierdute…

Și iată cum, în sfârșit, am putea înțelege, de ce suntem „sortiți” a nu ne desprinde. Și iată cum ne-am înșelat amarnic oricând am crezut că aeronavele au pereți, căci iată cum pot fi mari, mari de tot, iată cum poți călători cu un întreg sistem solar…

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017