Și dacă în difuzoare se aude „Holograma se închide în 5 minute. Ultima dorință v-a fost îndeplinită. Vă rugăm să vă aliniați pentru evacuare.” ?
Panică? Șoc? Aducere aminte? Râs isteric?
♣
Cum e să afli deodată că toată viața ta, toate lucrurile pentru care ai luptat până la batrânețe, toți oamenii pe care i-ai iubit, toate drumurile pe care le-ai făcut, toate apusurile pe care le-ai privit, toate au fost o închipuire ce-a avut loc nicăieri, într-o fracțiune de secundă?
♣
Ce oare ai făcut de ai ajuns la asta? Ceva nepermis, e clar. Dar să fi fost ceva banal… sau ești vreun monstru-al lumii tale?
Și totuși, nu poți să nu te minunezi, chiar și fără a ști toate detaliile, ce lume minunată poate fi una care acceptă o astfel de ultimă dorință!
Inima îți bate tare, din ce în ce mai tare. Un amestec de spaimă și entuziasm. Spaimă de ceea ce vine, entuziasm față de șansa ultimei dorințe.
Nu știi ce va urma, nu știi cum va fi sfârșitul. Ai însă un sentiment de bucurie ce instalează o liniște deplină. Împăcare. Și asta e suficient. E lumină.
⊥
În șir, după un altul ca tine, te îndrepți spre poarta ce duce spre stele. Prin geamul mare vezi viitorul care te așteaptă. Evacuare, plutire, îngheț, dezintegrare. Dar e încă liniște la tine în inimă.
Pe lângă șirul tău trece rapid patrula, grăbind evacuarea unui individ care se agită și țipă. L-au prins de mâini și îl trag grăbiți spre cabina cu ieșire. Îi prinzi din zbor vorbele… „ne-au înșelat… ne-au condamnat fără vină… vinovații au plătit să scape și acum trăiesc în casele noastre…”. Vag, îți aduci ceva aminte. Dar șirul te împinge din spate, te împinge și înaintezi buimac spre evacuare. Turma nu gândește, turma te ia pe sus. Turma înaintează docilă spre locul indicat.
© Iustina Dorobanțu, august 2017
Prinţesa Albastră 
Greu de găsit un răspuns/comntariu pentru o astfel de supoziție-întrebare. Căci este vorba de casele noastre, sau doar de holograma lor? Este vorba de noi înșine sau doar de niște holograme întruchipându-ne?
Și oare hologramele gândesc? Raționează? Au amintiri?
Ce este minciuna într-o lume a hologramelor, ele înșile fiind doar niște imagini, poate închipuite?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O mulțime de întrebări!
Ei bine, aici e partea cititorului să completeze și să umple spațiile goale.
Dar, oare, mai contează toate detaliile hologramei, că-i a locului, că-i a persoanei, când deznodământul este cel care doare?
ApreciazăApreciază
Deznodământul poate fi doar o parte a hologramei, deci nimic legat de real. Sau… holograma este crunta realitate?
Într-o altă ordine de idei: ce faci când primești o veste grea despre cineva foarte apropiat, drag ție, și ți se cere să ajuți la luarea unei hotărâri care, în fapt, tu consideri că nu o poate lua decât persoana în cauză?
Nu cer un răspuns, căci știu că este greu de dat, așa cum grea este și decizia, personală, a persoanei în cauză, a celor din apropiere.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu am gândit finalul ca fiind realitatea.
Dar, clar, înțelegerea poate duce în multe direcții.
(ca paranteză, asta am înțeles încep să învăț și să accept cu ocazia acestei serii: este necesar să las cititorul să își construiască partea sa de poveste, este inevitabil să o facă, iar eu trebuie să îi acord toată libertatea și să îi respect opțiunile, nicidecum să explic ce am vrut să zic în text. Închid paranteza)
Dacă înțeleg întrebarea finală – și cred că o înțeleg – mi-e greu să răspund. Nu am fost niciodată în situația respectivă, dar m-am întrebat de nenumărate ori ce aș face. Greu de spus. Greu.
ApreciazăApreciază
Paranteza ta deschide o nouă linie de discuții.
Ar fi foarte interesant să-ți dezvălui „ce a vrut să spună scriitorul”, dar asta doar în cadrul unei discuții pe tema scriptului. Drept este că uneori o faci, cel puțin în unele discuții cu mine.
Ar fi interesant, instructiv, atât pentru tine cât și pentru (mine) cititori, să găsească mai multe opinii exprimate aici. S-ar putea trage concluzii despre graduri de înțelegere a textului/comentariilor, despre paleta de idei determinate de acesta, despre… multe altele. Din păcate, cel puțin pe blog, sunt printre puținii, dacă nu singurul, care are „tupeul” de a intra în discuții.
Într-adevăr, este inevitabil ca cititorul să nu-și realizeze propria sa „poveste” în legătură cu textul, căci suntem diferiți, cu trăiri și experiențe diferite. Nu cred că se pune problema de a lăsa libertatea de exprimare, ci mai degrabă cred că este vorba de plăcerea de a afla și păreri diferite de a ta, pentru a putea face comparația. Este dacă vrei un exercițiu de „privit în oglinzi”, fiecare oglindă având însă o personalitate distinctă, neexistând două la fel.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da… Ar fi constructiv să intre și alții în discuții.
Hm… Mai am de învățat cum să îi conving / stârnesc să o facă. E o lecție pentru mine 🙂
ApreciazăApreciază
Hmm! Pe astfel de teme, din câte am observat eu, se antrenează mai greu, mai puțini oameni. Poate și unde subiectele nu sunt chiar „la îndemână”, cer un anumit gen de trăiri și raționări/raționamente, și nu țin deloc de „a trăi din plin”, deși sunt despre a trăi din plin . Acesta din urmă pare a fi un paradox, deși nu este.
Nu trebuie să-ți faci mustrări, căci sunt puțini cei care adună multă lume la comentarii pe aceste teme. Poate că pe zona „comercial” se mai strâng, dar aici…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc de încurajare 🙂
Nu-mi fac mustrări, îmi propun însă să învăț și să ies din această călătorie cu mai mult decât am intrat.
Sunt sigură că acest exercițiu aproape zilnic îmi va fi de folos.
ApreciazăApreciat de 1 persoană