Fiica Timpului


Soarele strălucea peste văi și munți, peste câmpii și întinderi nesfârșite de ape, peste verde, auriu, brun și albastru. Întinși pe-o pătură de nori, tatăl și fiica vorbeau. Pentru tată, avea să fie una dintre acele conversații grele dar necesare pe care trebuia să le poarte cu copilul său.

– Vremea ta pe Pământ va veni când se vor sfârși zilele mele, spuse el pe un ton cât mai neutru posibil.

– Dar te vreau mereu lângă mine, tată! Și oricum, ce vorbe sunt astea, cum ai putea să încetezi să exiști? glăsui ea nedumerită.

– Pentru că eu nu sunt real. Sunt doar o invenție a oamenilor, o nebunie temporară. Iar când ei vor înceta să mă poarte în minte, va veni vremea ta. 

Fiecare cuvânt își avea locul său deasupra norilor, undeva în ceruri, dar oamenii nu le vedeau nici măcar umbrele. Existența lor era diferită de cea a făpturilor de pe Pâmânt. Ce-i făcea altfel nu era felul complet diferit al hranei, preocupărilor sau duratei vieții, cât modul lor de a fi, înțelegerea pe care o aveau unii față de alții, grija pe care și-o purtau, indiferent cât de învrâjbite le-ar fi fost înțelesurile în dicționarele oamenilor. Erau o mare familie. Unele cuvinte erau mai des chemate decât altele, unele se regăseau în toate limbile, altele erau mai puțin reprezentate, unele puteau fi ușor înțelese, altele erau mai dificile, unele lăsau loc de interpretări, altele erau directe și clare, unele se născuseră la începutul lumii, altele apăruseră mult mai târziu. Fiecare chemare de pe Pământ, rostită cu voce tare, citită, sau doar gândită, le era datoria. Cuvintele trebuiau să fie prezente acolo unde era nevoie de ele, pentru a face punți de comunicare între oameni, pentru a putea da formă gândurilor și sens acțiunilor. Nu cunoșteau odihna – și nici nu și-o doreau, existența lor imaterială neavând nevoie de somn. Iar Pământul, mereu rostogolindu-se în jurul propriei axe, ținea mereu trează o parte din oameni, cât timp îi arunca pe ceilalți în somn. 

Timpul și-ar fi dorit cât mai mult timp alături de fiica sa, însă și mai mult își dorea să nu mai fie spaima oamenilor. Nu putea fi suficient de mult pe cât și-ar fi dorit ei, nu putea fi întors, nu putea rămâne în loc. Și nu putea face niciuna dintre acestea, întrucât el nu curgea cu adevărat, așa cum își închipuiau cei mai mulți dintre oameni. Era doar o idee căreia i se dăduse un nume. Își acceptase soarta, fusese prezent la fiecare chemare și își jucase rolul, așa cum îi fusese atribuit. Ca orice alt cuvânt, se îngrijise să lase ceva în urma lui. De cele mai multe ori, cuvintele își găseau succesorii imediat ce erau creați de oameni, îi creșteau și le cultivau simțul datoriei, apoi trăiau împreună și se singeau dacă erau uitate. Foarte rar se întâmpla să apară în lumea lor orfani, copii rătăciți din timpuri străvechi, care nu apucaseră să crească alături de un părinte, uitați fiind de oameni dinainte de a fi putut exista cu adevărat. 

Așa se întâmplase cu fiica Timpului. Nu era fiica sa cu adevărat, nu apăruse după el, ci îl preceda de dinainte de tot ce fusese, însă oamenii o uitaseră, pentru că nu putuseră să o curpindă cu mintea. Nu avea – încă – un nume rostit, fiind prea puțin chemată. Timpul o crescuse însă cu un mare simț al răspunderii, pentru tot ceea ce avea ea să devină. Știa că nu va fi alături de ea, nu-și închipuia prin ce minune i-ar putea fi prelungită existența, spera să rămână în cărți și povești, dar nu avea nicio garanție. Îi predase toate detaliile meseriei lor, o instruise cum putuse mai bine, iar ea fusese o elevă sârguincioasă. Ajunseră în punctul în care nu mai era drum de întors, în care el trebuia să îi explice că nu puteau exista în același timp și să îi dezvăluie cine era cu adevărat. Avea să-i explice și despre misiunile pe care unii dintre ei le aveau. Majoritatea cuvintelor răspund la apel. Câteva cuvinte însă, au datoria de a face incursiuni pe Pământ, pentru a aduce oamenilor lumină în înțelegerea lor, pentru a-i călăuzi spre raționamente noi. Cu fiecare astfel de drum pe care ea îl va face, cu fiecare drum în care va convinge, el, tatăl ei, va fi mai puțin chemat pe Pământ, până când, într-un târziu, va fi uitat.

Fiica Timpului rămase tăcută. Regreta cât de bine fusese crescută de tatăl ei, pentru că deja simțea lupta din ea, dintre tristețea pierderii lui și datoria ei față de oameni. 

– Ce bine ar fi să exiști cu adevărat, să-ți pot cere timp! îi spuse privindu-l îndurerată. 

Se retrase și privi Soarele de foc. Spre deosebire de celelalte cuvinte, ea avea încă timp să privească. Durerea îi sfredeli pieptul. Își jeli existența. O idee se înfiripă, o idee ce-ar fi putut să-l salveze. Avea să coboare și să convingă și mai mult oamenii că timpul există, că se scurge, că pune presiune pe ei, că nu-i suficient, că este prezența cea mai puternică din viața lor, din clipa nașterii până la cea a morții. Desigur, nu-i garanta și existența ei, pentru că avea nevoie ca măcar câteva persoane să continue să creadă în ea, pentru ca amândoi să existe. 

Cântări toate strategiile posibile. Evaluă riscurile. Dar scăpă din vedere faptul că tatăl ei dispăruse de ceva timp. Își dăduse seama târziu că nu mai împărțea același nor cu ea. Puterile ei creșteau, se simțea chemată și simțul datoriei se trezea în ea, așa cum el o învățase. Și atunci a știut că el îi ghicise gândurile. Coborâse pe Pământ, în vise și gânduri, și începuse să răspândească vestea. Și nu mai era drum de întors, căci suficient de mulți oameni înțeleseră că timpul este doar o iluzie. 

Vestea se răspândi rapid pe Pământ. Atât de rapid pe cât se putu, căci Pământul este mare, iar vestea circulă și acum, până când va ajunge la toți: este suficient pentru fiecare, și timp și loc și bucurie, în clipa ce va veni, care-i acum și va fi fost.

Iar tatăl și fiica încă au parte de timp împreună, cât timp el mai există.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.