infinitul


Vreau să privesc infinitul, ți-am spus, iar tu mi-ai întors imediat vorba Să nu faci asta, te vei pierde! Nicio clipă nu mi-ai lăsat să visez. Că-i prea mult, că-i prea până departe, de mult prea multe încăpător și că nu sunt pregătită pentru asta…

Te auzeam, dar din ce în ce mai stins, pe fundal. Știam că-mi vorbești, eram convinsă de buna ta intenție, dar nu mă poți păcăli cu un îndemn copilăresc Începe cu deșertul, apoi privește marea și, abia după ce le vei fi înțeles, ridică ochii spre cer. Începe cu ce cunoști.

[sursa foto: pexels, Francesco Ungaro]

De parcă aș cunoaște ceea ce e aproape. De parcă ai cunoaște. Chiar crezi că dacă aș privi marea, aș fi în siguranță deplină? I-aș colinda adâncurile și m-aș minuna de atâtea ori, încât poate nu aș mai avea nevoie de niciun alt infinit. Dar, vezi tu, în hăul din ape m-aș simți prizonieră. Departe de căldura Soarelui meu, oare n-aș căuta lumina adâncurilor, oare n-aș descoperi sursa ce ține aproape făpturile oceanelor? Ar fi un surogat, dar unul fascinant și de lume îndepărtător. Și poate că valurile întunecate mi-ar părea de smarald, iar mințile smucite n-ar ști dacă să dea crezare ochilor sau inimii. Deci, vezi, către adâncurile mării nu mă îndrept, mi-e mult prea dragă libertatea mea.

Iar deșertul, de ce mi-ai recomanda deșertul? Nesfârșit, încins, schimbător, creator de iluzii, repetând de miliarde de ori aceleași sfidătoare fire de nisip. Precum apa mării, la fel de înșelătoare ți se scurg printre degete. Au lumea lor în care nu acceptă străini; îi țin în loc, dar nu pentru a-i face parte din neam. Doar se amuză pierzându-i. Râd dunele privind umbrele omului și privirea-i pierdută, pașii rătăciți. Apoi mintea colindă haotic, neștiind încotro s-o apuce, unde-i nord, unde-i sud, unde-i un petec de verde și o gură de apă. În deșertul acesta mă îndemni să mă cufund? De m-aș întinde pe nisipul acesta, un somn m-ar cuprinde, unul profund, chiar cel al ultimului drum. Nu m-aș împotrivi, ci aș privi spectacolul firelor de nisip, cum se duc, cum se-adună, cum se pierd, cum devin, cum zarea ar dansa hipnotic, cum mi-ar păsa din ce în ce mai puțin de final.

Vezi tu, nu pot începe cu ceea ce mă pierde, nu pot începe cu ceea ce nu mi-a fost dat să cunosc.

Voi ridica în schimb ochii către Cer. Îi voi privi albastrul senin și luminat, mă voi întinde pe iarba nouă și voi aștepta să curgă orele. Când ziua va fi obosit, Cerul va prinde într-o parte o nuanță mai închisă, apoi precum o cortină va acoperi întregul, albastrul se va întuneca până va fi complet înlocuit de o catifea aproape neagră cu sclipiri. Știu bine că-i o iluzie, că n-a stat nimeni să picure înaltul cu azuriu sau ultramarin, dar asta nu mă va opri să-i savurez nuanțele. Prețuiesc iluzia asta unică, disponibilă doar aici și acum. Pentru că… vezi tu, eu cred că atunci când vom pleca de aici, vom simți și așa vom ști, vom simți și așa vom vorbi, vom simți și astfel vom cunoaște, dar nu cred că vom mai vedea vreodată așa cum vedem acum. Iată de ce e pentru mine un dar neprețuit, să trăiesc infinitul așa cum îl pot atinge acum: cu privirea, cu auzul, cu bătăile inimii, cu degetele răsucind fire de iarbă, cu adierea vântului pe obraji, cu gustul de cireșe coapte, cu parfum de frezii, cu roșu de maci. Și de-aici, de jos, din lumea mea colorată și plină de simțuri, îmi las ochii să colinde, să încerce să cuprindă depărtarea, să nu poată să o facă, să mai încerce, apoi să se oprească neputincioși din căutare și să trimită doar gândurile să cerceteze mai departe, nici ele să nu poată ajunge, să simtă cum se împiedică, cum mai înaintează puțin, cum se poticnesc, cum în cele din urmă renunță să străpungă depărtarea și se bucură de călătoria printre stele. Și-n visarea asta dulce, gândul prinde aripi, învață să zboare, să alunece, să prindă viteză, să se joace, să fie ceva nou, să fie parte, să nu mai caute, să nu mai țintească infinitul, ci să fie parte din el, pur și simplu. Atât de simplu, atât de aproape de degetele care se plimbă prin iarbă, atât de aproape de fiecare respirație binecuvântată cu viață.

Atât de aproape, încât devine parte din tine… dar e acel aproape pe care îl regăsești după ce te afunzi în mări întunecate și nisipuri înșelătoare, după ce mai apoi renunți la povara lor și începi să savurezi clipele, una după alta.

© Iustina Dorobanțu, aprilie 2020

Un gând despre „infinitul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.