sunt zile când tăcerea este atât de adâncă încât o simți cum se îndepărtează de pustiul care ar fi putut deveni, fără să-și întoarcă privirea înapoi, nici măcar pentru o secundă. dacă ar fi apucat să prindă culoare și sunet, ar fi fost probabil precum un sărut al Soarelui peste Pământ. dar tăcerea rămâne mută, fără glas, fără față, inertă un timp îndelungat. o ascult și îi ating vorbele, pe câte reușesc să le prind din mireasma aruncată în juru-i. sunt șoptite, greu de descifrat la început. dar odată ce te obișnuiești cu ritmul lor, încep să capete sens. apoi le înțelegi, le preiei, până fac parte din tine. sunt greu de explicat, poate că imposibil. trebuie să le trăiești mai întâi, abia apoi, poate – doar poate – vei putea înțelege o fărâmă din ele. iar dacă prinzi dependență de ele, doar Divinitatea te mai poate salva. nu ai vrea să-i cunoști însă leacul, nu înainte de a-ți cere vindecarea. pentru că tot ce poate face pentru tine este să te arunce și mai adânc în interiorul tăcerii, cât să ajungi să îi cunoști toate cotloanele, toate ușile spre secrete, să îi bănuiești  slăbiciunile, să îi iubești viciile, să te afunzi, ca să ai de unde să înoți spre mal. acolo, adânc în măruntaiele tăcerii, îi asculți șoaptele cu dulceața lor specifică și pauzele fără de înțeles. tăcerea e densă, mult prea densă pentru o inimă de om. o primești în palme diluată în apă de mare, picături de ploaie și rafale de vânt – doar astfel o poți gusta fără să te rănești.

uneori, pași mărunți tulbură liniștea tăcerii. sunt drumuri ce se cer făcute, treburi ce nu suportă amânare. alteori este doar dorul și dorința acută de a regăsi începutul.

6:30 ușor trecut, în Tanger (Maroc), cu vedere spre Gibraltar, într-o zi de aprilie.

© Iustina Dorobanțu, mai 2018