Și dacă toate realitățile au colapsat?

Și dacă în timp ce visam la lumi infinite, crezând că am aflat ce se află dincolo de orizontul nostru, lumile se închid, precum un evantai? Din multe, rămâne doar una.

♣

S-a întâmplat pur și simplu: una câte una, ca niște foi subțiri de plăcintă, s-au apropiat și-au dispărut. S-au suprapus, s-au confundat, s-au comasat. Uneori ca într-o îmbrățișare, alteori ca o trântă. Uneori aducând răspunsuri, alteori aducând întrebări. Celei din urmă lăsându-i toate întrebările, toate răspunsurile, toate grijile, toate bucuriile, toate emoțiile, toate acestea strânse în făpturi ce acum poartă pe umeri amintiri pe care nu le-au trăit, înfiorări de neînțeles… făpturi care au de dus la capăt îndatoriri ce nu le aparțin pe de-a-ntregul, și-o au de făcut în tot atâta timp cât încape într-o singură lume, nu mai mult.

S-au suprapus și au devenit mereu una, precum straturile de vopsea de pe perete. Au pus cap la cap întâmplări, au apropiat oameni, fiecare dintre lumi încercând să dea ceea ce îi lipsea celeilalte. Completând puzzle-ul de atâta și atâtea ori, piesele au apărut, au fost înlocuite, au dispărut, au căutat alternative. Iar în procesul suprapunerii, nu a supraviețuit mai mult din cea mai puternică lume, nici din cea mai bună, ci individul cel mai adaptabil, din fiecare pereche de lumi.

♣

Și dacă ar fi să fie adevărat, atunci ar fi cazul să admitem că a început demult, a început pe când omul nu umbla Pământul. Și încă mai sunt câteva lumi de adus în cea din urmă, căci e greu să termini infinitul.

⊥

În acea zi de septembrie când m-am gândit la toate acestea, nu am știut a câta versiune va fi, dar am știut că este cea din urmă și am înțeles și acceptat că vine mai curând decât planificasem. Nici prin gând nu-mi trecea că va avea parte de un număr care adună în curbura sa un infinit întreg cu unul deschis. 

© Iustina Dorobanțu, octombrie 2017