Și dacă am avea cu toții aceleași chipuri, aceeași vorbă, același fel de-a fi?

Ce-ar mai fi de mirare? Ce-ar fi mai altfel de vorbit? Ce-ar fi diferit de învățat?

♣

Sau poate, poate, am merge în sfârșit în aceeași direcție. Poate că am reuși să ne înțelegem mai bine. Poate că am reuși să construim împreună. Poate că am iubi mai mult. Poate că nu ne-am mai putea răni. Poate că ar avea sens ce face un altul. Poate că n-ar mai fi necesare explicații.

♣

Sau poate că n-ar mai fi concursuri – pentru că nu poți pune în competiție forțe perfect echivalente. Poate că ne-am complimenta prea mult reciproc. Poate că am uita să mai inventăm. Poate că n-am mai visa nici mai mult, nici mai altfel, nici mai cu moț. Poate că ar fi imposibil să evaluăm obiectiv starea și calitatea lucrurilor.

⊥

Dar cum nu există vreun adevăr universal unic pe care să-l putem enunța, nu există nici un răspuns la toate aceste întrebări.

Există însă atâtea variante, atâtea oportunități, atâtea de făcut! Iar toate astea ar putea să fie făcute de acum, chiar de acum, doar voință fie. Am vedea mai ușor variantele, am depista corect oportunitățile, am începe să facem. Și cum totul stă în obicei, iar obiceiul în exercițiu, iar exercițiul are nevoie doar de primul pas înainte de următorul… Un minim act de voință declanșează o reacție în lanț. Cu bine să ne fie, iar fiecare vorbă, zâmbet și acțiune să ne ducă la faptele care contează.

© Iustina Dorobanțu, septembrie 2017

Nu cădeți pe gânduri prea tare. Cădeți în bucurie.